testare a prototipului. Fiind vorba de un joc educaţional, am întrebat-o şi pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la universitatea locală, dacă nu vrea să participe, şi ea a fost de acord.

La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărţite în trei grupuri.

Mike avusese dreptate. Era exact produsul educaţional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm şobolan arătos în mijloc. Dar spre deosebire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior şi unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Şobolanului - şi să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susţinea că pista rapidă simulează comportamentul oamenilor bogaţi în viaţa reală.

După care Robert ne-a explicat „Cursa Şobolanului”.

„Dacă veţi analiza atent viaţa unei persoane de formaţie medie foarte muncitoare, veţi întâlni o pistă similară. Copilul se naşte şi merge la şcoală. Părinţii sunt mândri şi încântaţi deoarece copilul excelează luând note bune şi foarte bune şi este primit la facultate. Copilul termină studiile şi, eventual, şi le perfecţionează, după care acţionează conform programului dinainte stabilit: îşi caută o slujbă sigură sau o profesie. Copilul găseşte această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, intră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri şi încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai înainte.

Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează şi ceilalţi tineri, cunoaşte alţi oameni, îşi fixează întâlniri şi uneori se căsătoreşte. Viaţa este minunată, pentru că acum şi bărbaţii şi femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toţii simt că au reuşit, îi aşteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o maşină, un televizor, pleacă în vacanţă şi fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheaţă este enormă. Fericitul cuplu hotărăşte că profesia este de o importanţă vitală, în consecinţă muncesc tot mai mult, urmărind avansări şi măriri de leafă. Leafa se măreşte şi mai apare un copil şi nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc şi mai mult, devin nişte angajaţi şi mai buni şi mai implicaţi. Se reîntorc pe băncile şcolii ca să se specializeze pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Eventual, îşi mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar şi impozitele, inclusiv pe proprietăţi, respectiv pe terenul casei celei noi şi mari. Cresc contribuţiile la Asigurările Sociale şi toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari şi se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondurile mutuale şi cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani şi părinţii încep să strângă bani pentru facultatea lor, dar şi pentru pensie.

Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci şi cinci de ani este prins acum în Cursa Şobolanului pentru tot restul vieţii lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor şi pentru bănci - plătind ipoteci sau cărţile de credit.

După care îşi sfătuiesc propriii copii «să înveţe temeinic, să ia note mari şi să-şi găsească o slujbă sau o profesie sigură». N-au învăţat nimic despre bani, în schimb alţii au profitat de naivitatea lor şi de asta au fost nevoiţi să muncească din greu toată viaţa. Procesul se repetă şi generaţia următoare roboteşte la fel. Aceasta este «Cursa Şobolanului»“.

Singura posibilitate de a ieşi din această „Cursă a Şobolanului” este să îţi dovedeşti competenţa atât în contabilitate cât şi în investiţii, categoric, două dintre cele mai greu de stăpânit dintre materiile dificile. În calitate de expert contabil care a lucrat cândva la o mare firmă cu o cifră de afaceri cu opt zerouri, m-am mirat să constat că Robert reuşise să facă amuzante şi palpitante aceste două materii. Procesul era atât de bine mascat, încât atunci când încercam cu sârguinţă să ieşim din „Cursa Şobolanului” uitam rapid că de fapt învăţam ceva.

Testarea produsului s-a transformat pe nesimţite într-o după-amiază amuzantă cu fiica mea, discutând despre lucruri pe care nu le abordasem niciodată. Fiind contabilă de formaţie, nu mi se părea complicat un joc care presupunea o declaraţie de venit şi un bilanţ. De aceea am avut timp să o ajut pe fiica mea ca şi pe ceilalţi jucători de la masa mea, lămurindu-le conceptele pe care nu le înţelegeau. Am fost prima persoană - şi singura din întreg grupul de testare - care a reuşit să iasă din „Cursa Şobolanului” în acea zi. Am scăpat în 50 de minute, deşi jocul a durat aproape trei ore. La masa mea se mai aflau un bancher, un om de afaceri şi un informatician. M-a tulburat să constat cât de puţin ştiau aceşti oameni despre contabilitate sau investiţii, lucruri atât de importante în viaţa lor. M-am întrebat cum de s-au descurcat în rezolvarea propriilor probleme financiare întâlnite în viaţa reală. Puteam înţelege de ce fetiţa mea de 19 ani nu pricepea, dar ceilalţi erau adulţi, aveau de cel puţin două ori vârsta ei.

După ce am ieşit din „Cursa Şobolanului”, i-am urmărit vreme de două ore pe fiica mea şi pe aceste persoane cu şcoală, adulţi bogaţi, cum dădeau cu zarul şi îşi mutau pionii. Deşi mă bucuram că învăţau cu toţii atât de mult, mă deranja totuşi ideea că nişte adulţi nu cunoşteau noţiunile de bază ale contabilităţii şi investiţiilor. Le era greu să stabilească relaţia dintre declaraţia de venit şi bilanţ. Pe măsură ce cumpărau şi vindeau bunuri, îşi aminteau cu greu de faptul că fiecare tranzacţie putea avea un oarecare impact asupra circuitului financiar lunar. M-am întrebat câte milioane de oameni care se zbat din punct de vedere financiar doar pentru că nu cunosc aceste lucruri or fi pe lumea asta.

Slavă Domnului că se amuzau şi erau preocupaţi de dorinţa de a câştiga partida, mi-am spus în sinea mea. După ce Robert a încheiat concursul, ne-a acordat 15 minute în care să discutăm şi să criticăm „Circuitul banilor” între noi.

Omul de afaceri de la masa mea