LaVon, de obicei cuminte ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii provocate de scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. Frica se transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele pline de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau în urma lui ca panglicile decorative de Revelion. Le aruncă într-una dintre valize şi trânti capacul. Închizătoarea celui mai bun costum de baie al ei rămăsese afară, ar fi fost în stare să jure că se rupsese.

― Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i se ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să izbucnească iarăşi în lacrimi, exact în momentul când se mai potolise. Ai înnebunit? Au să trimită soldaţii după noi, Charlie! Soldaţii!

― Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe nimeni, spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă atât de mare, încât suna înfiorător. Draga mea, chestia este următoarea: dacă nu ne mişcăm fundurile foarte repede, nu mai apucăm să plecăm din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din turn. A apărut o defecţiune undeva, din câte îmi închipui. Şi de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, hohotind dement, fapt care o sperie mai rău decât orice altceva. Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte haine de-ale ei în celălalt geamantan. Iar în sacoşa albastră din debara îngrămădeşte restul. După aceea plecăm naibii de aici. Cred că scăpăm. Vântul suflă de la est la vest, slavă Domnului!

Tuşi iarăşi în palmă.

― Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi braţele în sus. Vleau tăticule! Hai! Calu’, tăticule! Calu’! Haide!

― Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în bucătărie.

Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. Scotea banii ei de rezervă din supiera albastră de pe raftul de sus. Pusese deoparte vreo treizeci sau patruzeci de dolari – bănuţ peste bănuţ, câte un dolar, sau chiar câte cincizeci de cenţi. Banii ei de casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât de improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate.

Odată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată nimic, refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea, Baby LaVon începu să plângă din nou. Sally se luptă să o îmbrace cu jacheta ei subţire, apoi aruncă majoritatea hainelor în sacoşă, îngrămădindu-le claie peste grămadă. Ideea de-a mai îndesa ceva în cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra absolut nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui Dumnezeu că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu mai avea nevoie să se îngrijească de scutece.

Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată fugind cu adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă al uniformei maronii bancnotele mototolite de unu şi cinci dolari luate din supieră. Sally o ridică pe Baby LaVon. Aceasta se trezise de tot, ar fi putut merge foarte bine şi singură, dar Sally prefera s-o ştie la ea în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi sacoşa.

― Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu dolmeam...

― Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură Charlie, ridicând cele două valize.

Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi fixă. O idee prinse contur tot mai limpede în mintea lui Sally, până ce ajunse aproape o convingere.

― S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! Un accident. Chiar acolo.

― Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat privirile şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. Am deschis monitorul. Sally, toţi erau...

Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, în care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate.

― Cei de acolo sunt cu toţii M-O-R-Ţ-I, continuă el. Cu excepţia a unul sau doi, care s-au stins probabil şi ei între timp.

― Ce înseamnă M-O-L-Ţ-I, tăticule?

― Nu are nicio importanţă, scumpa mea, îi răspunse Sally, având senzaţia că propria-i voce ajunge până la ea cu greu, venind din fundul unui canion adânc.

Charlie înghiţi în sec. Avea senzaţia că i se rupsese ceva în gât.

― În mod normal, totul ar fi trebuit să se închidă ermetic în momentul în care ceasul s-a înroşit. Există un computer Chubb care comandă tot ceea ce se petrece înăuntru; despre el se afirmă că nu greşeşte niciodată. Am văzut pe monitor ce se întâmplă şi m-am năpustit pe uşă. M-am gândit că afurisita mă va tăia în două. Ar fi trebuit să se închidă în clipa când ceasul şi-a schimbat culoarea; şi n-am habar de câtă vreme era deja roşu când l-am observat. Cert este că am ajuns aproape de parcare atunci când am auzit poarta închizându-se cu o bubuitură în urma mea. Dacă mai întârziam doar treizeci de secunde, aş fi şi acum închis în camera de control a turnului, ca o muscă într-un borcan.

― Ce s-a întâmplat? Cum...

― Habar n-am. Nici nu vreau să ştiu. Tot ceea ce mă interesează este că i-a... că i-a U-C-I-S fulgerător. Dacă au nevoie de mine, trebuie să mă prindă. Este adevărat că primeam spor de periculozitate, dar în orice caz nu mă plătesc suficient ca să mă simt obligat să mai stau pe-aici. Vântul bate spre vest. Noi pornim spre est. Hai să mergem.

Pe jumătate adormită încă, prinsă în ghearele unui vis din care nu mai reuşea să scape, femeia îl urmă pe alee, către Chevroletul lor vechi de cincisprezece ani, ce ruginea discret în bezna parfumată, de deşert, a nopţii californiene.

Charlie aruncă valizele şi sacoşa pe bancheta din spate. Sally rămase un moment lângă uşa din dreapta, cu fetiţa în braţe, uitându-se către bungaloul unde locuiseră timp de patru ani. Atunci când se mutaseră, reflectă ea, Baby LaVon mai creştea încă înăuntrul pântecelui ei, scenele de joacă de-a calul aveau să vină mult mai târziu.

― Hai, femeie! o îndemnă el. Urcă!

Sally făcu aşa cum i se spusese. Maşina ieşi cu spatele, iar farurile ei măturară timp de o clipă faţada casei. Reflexia lor în ferestre părea imaginea unei bestii hăituite.

Charlie se aplecase încordat asupra volanului, iar în lumina