și patru fete. Ghionoaie începu să împartă cărțile și Eugen pierdu prima tură. Își dezbrăcă haina și dădu vina pe faptul că avusese cărți proaste.

Eugen pierdu și jocul al doilea. Își scoase un pantof.

Și tot așa. Cel de al doilea pantof. O șosetă. Cealaltă șosetă. La un moment dat pierdu și una dintre fete, care își scoase jacheta acompaniată de aplauze, dar jocul următor îl pierdu tot Eugen și rămase fără pulover.

— Eu am mereu cărți proaste, se plânse el.

— Se întâmplă, își dădu cu părerea Felix.

Iarăși pierdu. Fu nevoit să se dezbrace de cămașă. Maiou nu purta. Fetele chicoteau.

— Ce joc tâmpit, bombăni Eugen.

Felix îl privi mustrător și el dădu din cap pentru a arăta că este conștient de faptul că nu avea voie să iasă din joc înainte de încheierea acestuia.

Plus că ghinionul lui trebuia să se sfârșească! Exact în fața lui stătea o fată voinică, ciufulită și cu un piept impresionant.

Încă o rundă. Iarăși ghinion. Rămase acum și fără pantaloni.

— Al dracului ghinion, nu? zise Putină rânjind.

— Adevărat ghinion, îl susținu Tocătură.

— Da, recunoscu Eugen supărat.

Avea noroc că aici sus era cald, din cauza soarelui ce încingea acoperișul.

S-au dat cărțile. Eugen mai trase o dată aer cu putere în piept, înainte de a le ridica. Nu erau prea rele, dar nu o scoase nici de data asta la capăt, fiind ultimul.

— Chiloții, vă rugăm! îi ceru Felix.

Toți ceilalți izbucniră în râs.

Eugen simți că se face roșu, se chinui să își scoată chiloții stând pe scaun și îi aruncă peste celelalte haine.

— Și acum? întrebă el strângând coapsele, cu mâinile în față, ca să nu se simtă chiar gol pușcă.

— Acum, îi explică Felix, jucăm ultima rundă, iar câștigătorul poate să îți ceară să faci ceva, pentru ca tu să îți reprimești hainele. Firește că tu nu joci, așa că stai acolo.

Și asta? rămase nemișcat, șezând, privind și întrebându-se ce i se va mai cere. Cu siguranță ceva și mai degradant. Despre regula aceasta Felix nu îi spusese nimic.

Ciudat, de data asta jucau cu alte cărți? Celelalte cărți de joc aveau pe verso un model albastru, acestea aveau unul roșu. Când se stabili câștigătorul – care fu Putină – Eugen întrebă de culorile cărților și toți începură să râdă ca nebunii.

— Așa procedăm noi de fiecare dată când avem de-a face cu un nou venit, îi explică Felix. Și după ce se mai liniști, luă celelalte cărți și mărturisi: Celelalte sunt măsluite.

— Măsluite? repetă Eugen, având senzația că visa urât.

Să stai gol pușcă pe un covor sub tavan și să pierzi la jocul de cărți: acesta nu putea fi decât un vis urât!

— Da, te-am păcălit. Stai să îți arăt.

El îi prezentă lui Eugen semnele de pe spatele cărților, după care se putea afla ce ținea fiecare în mână și îi arătă cum te puteai folosi de acest lucru în joc. Era extrem de simplu, dacă știai la ce să te aștepți, lucru pe care Eugen îl găsi cel mai rușinos: faptul că el nu observase asta până acum.

— Dar, decise Felix, tu ai pierdut, și Putină poate hotărî acum ce trebuie să faci pentru a-ți recăpăta îmbrăcămintea.

— Să danseze în fața noastră! chicoti una dintre fete, cea grasă.

— Nu, să ne arate cum… știi…, strigă alta, cea tunsă băiețește, și simulă cu mâna o mișcare înainte și înapoi.

Eugen habar nu avea la ce se referea aceasta.

Roșcata țipă strident, agitând o perie veche:

— Să își bage mânerul acesteia în fund și să se învârtească și să latre ca un câine!

Striga cu atâta foc, că lui Eugen chiar i se făcu frică. Serios vorbind, nu puteau să îi ceară așa ceva, nu? Așa ceva nu se face!

A patra fată, cea mai plictisitoare dintre ele, zise:

— Să îi aruncăm hainele pe fereastră în stradă, și el să coboare gol pe scară dacă vrea să și le recapete!

Eugen stătea ca paralizat, cu picioarele apropiate, cu palmele acoperindu-și penisul, sigur că va muri de rușine.

Putină o reduse pe fată la tăcere cu un gest scurt.

— Eu am câștigat. Așadar eu decid ce să facă.

Eugen băgă de seamă că începuse să tremure. Mai bine zis trupul lui începu să tremure, fără ca el să îl mai poată controla.

— Eu vreau să-mi dai o adresă, continuă Putină cu voce tunătoare. Nu cred că nu mai știi una. Nu cred că te-ai speriat când am ajuns în ziare.

Desigur că el avea dreptate, dar Eugen nu va accepta asta. Cu mâinile acoperindu-și penisul, având senzația că acesta îi ajunsese la dimensiuni microscopice, urmând ca în curând să îi dispară de tot sub burtă, se holba la Putină și se gândea. În cele din urmă spuse:

— Mai am o singură adresă: Pestalozzistraße 86, etajul 3 pe dreapta. Profesorul Altgassen. Este pensionat, stă mult acasă, dar în fiecare miercuri la ora două se duce la o întâlnire cu prietenii și niciodată nu se întoarce înainte de ora cinci.

— Minunat, zise Putină și îi zvârli hainele. Deci miercurea viitoare la ora două. Am neapărat nevoie de bani.

Eugen nu spuse nimic și se îmbrăcă repede. Cineva mai propuse o nouă rundă, de data aceasta cu cărțile bune, dar Ghionoaie obiectă că el trebuie să plece acasă, la fel spuseră și două dintre fete.

Miercuri gașca se reuni puțin înainte de ora două în apropierea casei în care locuia profesorul; doar Eugen nu apăru.

— Eu cred că este bolnav, zise Felix, se simțea rău și azi-dimineață la școală.

— O să ne revină nouă mai mult, spuse disprețuitor Putină.

După un timp, ușa casei se deschise și profesorul ieși, un bătrân cu joben, monoclu și baston. Privi degajat în jur și plecă hotărât, fără a bănui că patru perechi de ochi tineri îi urmăreau fiecare pas, până când dispăru după colț. Cei patru mai așteptară o vreme, apoi traversară strada și se strecurară în casă.

În realitate Eugen nu era bolnav, dimineața doar simulase starea