de rău. Venise la locul stabilit chiar puțin mai devreme și ascuns după colțul unei case urmărea totul. După ce gașca trădătoare dispăru în interiorul casei, mai așteptă puțin imaginându-și cum urcă pe scară, cum Putină forțează broasca și pătrund în locuință. Trăise de suficiente ori aceste momente pentru a calcula cât durează fiecare.

Apoi se îndreptă grăbit spre cabina telefonică din apropiere, sună la poliție, și cu vocea modificată reclamă că după toate aparențele la adresa din Pestalozzistraße 86, Charlotenburg are loc o spargere.

Poliția reacționă surprinzător de repede. Era evident că nu se uitase seria recentă de spargeri. Eugen abia reveni la postul lui de observație, că o mașină verde a poliției opri și din ea săriră câțiva polițiști cu bastoanele pregătite. După puțin timp din casă fură scoși patru tineri cu mâinile încătușate la spate.

Eugen urmări calm cum mașina plecă și se făcu din nou liniște.

Era fiu de erou de război. Nu putea să lase lucrurile așa.

•••

În dimineața următoare în clasă intră directorul școlii, care anunță deosebit de șifonat că elevul Felix Dallmann frecventa din păcate un mediu necorespunzător, ba chiar periculos, așa că acum este arestat, și după cum stăteau lucrurile, va petrece acolo viitorii câțiva ani împreună cu prietenii lui. În acest fel cariera lui liceală se încheie. După care adăugă: Acesta este un avertisment pentru toți.

Deoarece se știa că Eugen fusese prieten cu Felix, a fost interogat de poliție, dar a contestat că ar fi știut ceva sau că ar fi luat parte la activități necurate. A spus că el a învățat cu Felix pentru examene. Declarația lui a fost înregistrată și pentru el totul s-a terminat cu asta, nu a mai auzit nimic de acest caz și nu a fost citat în fața instanței. A aflat mai târziu din ziare că „cei patru regi ai spargerilor din Berlin” au fost condamnați la mulți ani de detenție corecțională.

Apoi Eugen a început să caute fetele. Nu era simplu, pentru că nu le știa numele. A colindat mult și bine cartierul, în speranța că va întâlni măcar una dintre ele, dar fără rezultat. În final i-a venit ideea să supravegheze școlile frecventate de fete de vârsta respectivă. Doar trebuiau să meargă și ele la o școală.

Nici asta nu era simplu, pentru că avea nevoie de un pretext bun ca să întârzie la propria școală. Dar la a cincea școală vizată – Luisenstädtische Gymnasium din Prenzlauer Berg – avu succes: școala era frecventată de rotofeia care stătuse chiar în fața lui și care îi ceruse să danseze dezbrăcat.

A pândit-o la prânz, a urmărit-o neobservat și printre altele a aflat că se numea Dörte și că una dintre preocupările ei preferate în timpul liber era să se ducă în oraș cu tramvaiul și să colinde magazinele mari, de preferință KaDeWe.

După ce află mai multe amănunte necesare întocmirii unui plan, într-o zi pe la prânz, când aceasta ieși din casă și se îndreptă către stația de tramvai, îi ieși în drum și zise:

— Bună, Dörte.

Firește că ea îl recunoscu imediat:

— Bună, ăă… Eugen, nu-i așa?

El dădu afirmativ din cap și o privi în ochi intimidând-o.

— Hm… ne vedem din nou, spuse el cu un ton oarecum amenințător.

Era bine.

— De unde știi cum mă cheamă? întrebă ea nervoasă.

— Oh, știu o mulțime de lucruri despre tine. Nu doar cum te cheamă. Știu și la ce școală mergi. Și ce faci după-amiaza.

— Poftim? ripostă ea obraznic. Și ce fac?

— Preferi să te duci în Schöneberg, să te plimbi prin KaDeWe. Alaltăieri ai furat de acolo un ruj, ieri ai furat o rochie. Ai îmbrăcat-o pe sub rochia pe care o purtai.

— Da, și? întrebă ea bosumflată.

— Taică-tău face parte din consiliul bisericesc, continuă Eugen. Cu certitudine că nu ar fi entuziasmat dacă ar ști asta. Și era o rochie scumpă. Foarte scumpă.

Nu îi scăpă faptul că ea tresări și că tonul i se înmuie:

— Nu poți dovedi asta.

— Ba da. Eugen scoase la iveală un Minox pe care îl furase la una din spargeri. Am făcut fotografii. Trebuie doar să developez filmul.

Era o minciună. El habar nu avea ce era pe film. Dar nici ea nu știa. Și mulțumită reclamelor oricine recunoștea un Minox: cel mai mic aparat de fotografiat din lume și un instrument îndrăgit de spioni.

— Ce vrei? șopti ea.

— Am o propunere cât se poate de corectă: facem o partidă de strip-poker. Doar tu cu mine. Dacă tu câștigi, îți poți îndeplini o dorință, de exemplu să scot din aparat filmul nedevelopat și astfel să distrug pozele.

— Și dacă vei câștiga tu?

— Atunci eu îmi pot exprima o dorință, doar cunoști regulile.

Ea privi neajutorată în jur, inutil, pentru că nu era nimeni care să o salveze dacă o lua la fugă.

— Ascultă…, zise ea în cele din urmă mușcându-și buza de jos, chestia cu strip-pokerul este opera lui Putină. Ne-a promis bani dacă intrăm în joc. Pentru că în mod normal nu îmi fac de lucru cu astfel de indivizi, știi?

— Hm! mormăi Eugen.

Dacă cineva este nervos, mai bine îl lași să vorbească. Dörte era într-o asemenea situație.

— Ne-a promis că nimeni dintre noi nu va trebui să se dezbrace, poate cel mult să scoată o piesă de îmbrăcăminte, de formă. Ne-a explicat cum împarte cărțile, în așa fel ca tu să pierzi. Ca să fiu cinstită, nu am vrut să se ajungă la asta.

Eugen ridică din sprâncene:

— Oh, nu ai vrut?

— La început nu. Dar dacă s-a hotărât așa, m-am prins și eu în joc.

— Exact, zise Eugen și vântură mâna cu Minoxul. Și acum o să mai intri o dată.

Ea se dădu bătută.

— Bine. Când și unde?

— Chiar acum? propuse Eugen. Avem timp toată după-amiaza. Și știu eu un loc unde nu vom fi deranjați.

Ea îl urmă. Ce altceva ar fi putut să facă? O conduse la un pod asemănător cu cel în care râseseră de el, ea mai tare decât toți ceilalți. Locul nu