dreptate, a intervenit deodată un bătrân slab ridicându-se în picioare. Mă numesc Jonathan Wallace, din Asociaţia Naţională pentru Porumbei. Cei mai mulţi porumbei vor reveni la crescătoriile noastre. Îmi cer iertare tuturor că nu am vorbit mai devreme.

Ceilalţi crescători au dat din cap aprobator.

Churchill s-a întors spre Susan.

— Aş putea să ştiu cine sunteţi?

Susan şi-a înghiţit nodul din gât, remarcând fără să vrea că prim-ministrul arăta ca un buldog în costum.

— Mă numesc Susan Shepherd. Cresc porumbei alături de bunicul meu şi sunt studentă la zoologie. Sau cel puţin am fost până la începerea războiului.

Churchill s-a aplecat spre ea.

— Şi ce faceţi dumneavoastră acum înfruntând un ofiţer de rang superior?

— Îmi fac datoria, domnule.

Muşchii fălcilor s-au contractat. Scrumul a căzut din trabuc. Churchill s-a întors spre comandor:

— Recomand să ne facem timp pentru a-i asculta pe domnul Wallace şi pe ceilalţi crescători. Cunoştinţele lor pot fi extraordinar de valoroase pentru reuşita misiunii. Inteligenţa, spiritul şi fibra noastră tare ne vor conduce la victorie, a spus el.

A salutat cu gestul de a-şi duce două degete la pălărie şi a plecat.

Toată lumea a luat loc pe scaune. Comandorul a strâns creta între degete, cu obrajii cuprinşi de roşeaţă.

— La naiba, Susan, i-a şoptit locotenentul. Nu-mi vine să cred că ai fost în stare de una ca asta.

— Nici mie, a spus Susan, simţindu-se de parcă fusese la o palmă de a fi călcată de un tren în viteză.

Întrunirea s-a întins mult după prânz. Nu numai că Susan a înţeles în ce fel urmau să fie folosiţi porumbeii, dar a aflat despre Operaţiunea Columba lucruri care au făcut-o să regrete că nu-şi ţinuse gura.

Capitolul 9 LONDRA, ANGLIA

Susan şi locotenent-aviatorul Boar au pierdut în ultima clipă cel din urmă tren care pleca din Londra. În timp ce locotenentul se agita să facă rost de un vehicul militar care să-i ducă înapoi la North Weald, Susan căuta în gară un telefon ca să-l sune pe Bertie. Afară, apusul arunca umbre vineţii. Nu mai avem timp, şi-a spus. A reuşit să găsească o cabină telefonică în faţa gării, dar liniile erau moarte. Când a aşezat receptorul în furcă, s-a auzit urletul sirenei. Susan şi-a dus mâinile la urechi. Grupuri răzleţe de londonezi privind în sus. Paşi grăbiţi. Străzi golite.

Au renunţat să mai caute un mijloc de a se întoarce. Au mers pe străzi până la prima staţie de metrou, pe urmele unei femei cu trei băieţi, fiecare ducând câte o pătură şi o pernă. Susan se simţea vinovată la gândul că Bertie avea să-şi facă griji. În mai puţin de o oră însă, a uitat de el când a explodat primul val de bombe, cutremurând adăpostul şi presărându-i fărâme de tencuială în păr.

În timp ce îşi scutura praful de pe cap, a văzut că femeia după care se luaseră a deschis o carte şi a început să le citească celor trei copii. În ciuda străduinţelor sale de a le abate atenţia, copiii stăteau numai cu ochii în tavan. Susan a văzut mai încolo o altă familie care îşi trecea timpul cu un joc de societate; când le venea rândul, aruncau zarul şi suflau praful de pe pioni. O bătrână îşi învăţa nepoata să tricoteze şi din clinchetul andrelelor creştea încet un fular. În ciuda urgiei dezlănţuite deasupra capetelor lor, londonezii încercau din răsputeri să-şi vadă mai departe de viaţă, dacă nu pentru ei, atunci măcar pentru copii.

În cele din urmă, femeia a învelit copiii cu pătura. Lumina felinarelor s-a micşorat. Tunetul bombelor s-a înteţit.

Susan a rămas cu ochii pironiţi în tavan. Adăpostul rezistă oare la o lovitură din plin? Inima a început să i se zbată în coşul pieptului. A încleştat pumnii, înfigându-şi unghiile în palmă. Frica de a sta ascunsă sub pământ în timp ce Luftwaffe bombarda Londra era mai cumplită decât şi-ar fi imaginat vreodată. La fiecare bubuitură, se simţea cu un pas mai aproape de moarte.

— Trebuie să te odihneşti, Susan, a spus Boar, care stătea lângă ea. În noaptea asta nu putem face nimic.

A dat din cap. Locotenentul s-a sprijinit de zid şi a închis ochii.

Însă, cu stomacul întors pe dos de nelinişte, a rămas trează, întrebându-se dacă aripile a o sută de mii de porumbei puteau schimba soarta războiului.

Odată cu zorii, s-a oprit şi ultimul val de bombardamente. Sirena a dat semnalul de încetare, un huruit lung asurzitor care i-a trezit pe ocupanţii adăpostului. Unii s-au întins să se dezmorţească, alţii şi-au şters praful de pe faţă. Pe măsură ce oamenii îşi adunau păturile, pernele şi sacoşele, vorbeau din ce în ce mai tare. Temerile lui Susan s-au domolit încetul cu încetul. Cu toate că nu dormise deloc, nu se simţea obosită, pentru că nu dispăruse cu totul adrenalina provocată de bubuitul bombelor şi al exploziilor – atât de aproape de ea, nu ca ecourile îndepărtate pe care le auzea acasă. Poate că, dacă ar fi dormit cu săptămânile alături de ceilalţi, prin staţii de metrou, s-ar fi obişnuit cu ele, iar detunăturile şi zgâlţâiturile pământului ar fi fost ceva firesc.

Pe când londonezii se pregăteau să iasă afară, a văzut o fetiţă cu părul blond încâlcit care şi-a aruncat masca de gaze şi a luat de jos o păpuşă. În clipa aceea, Susan şi-a dorit să poată lua fetiţa, împreună cu părinţii şi ceilalţi oameni din adăpost, şi să-i ducă pe toţi în siguranţa vieţii de la ţară.

— Bună dimineaţa! a salutat-o locotenent-aviatorul Boar, după care şi-a trecut degetele prin păr şi palmele peste uniforma RAF, încercând s-o netezească. Ai dormit bine?

Susan a clătinat din cap. Peste noapte simţise la un moment dat mâna locotenentului pe coapsă şi răsuflarea în ceafă. Se trăsese deoparte pe pavajul rece, fără să mai închidă un ochi.

Uşa adăpostului s-a deschis.