să refuze plata impozitelor şi să nu respecte decretele ţarului. Aşa-zisul Manifest de la Vîborg era în acelaşi timp neconstituţional şi inutil. Populaţia l-a ignorat, singurul lui efect fiind privarea de drepturi electorale a semnatarilor, printre care se numărau unii din cei mai renumiţi politicieni liberali din Rusia.

În timp ce ţara vota pentru desemnarea unei a doua Dume, Coroana căuta omul forte capabil să-i îmblânzească pe politicienii răzvrătiţi. Alegerea a căzut asupra lui Piotr Stolîpin, guvernator al provinciei Saratov, care se făcuse remarcat prin modul eficient în care pusese capăt agitaţiilor ţărăneşti din 1905-1906. Era o alegere extrem de fericită, şi Stolîpin avea să se dovedească omul de stat cel mai remarcabil din ultimii ani ai Rusiei imperiale.

Descendent al unei vechi familii de servitori imperiali, Stolîpin manifesta un devotament absolut faţă de monarhie. În acelaşi timp însă, era conştient că Rusia nu mai putea fi condusă de vechiul regim patrimonial, ca un domeniu al ţarului. Coroana avea nevoie, pentru a supravieţui, de o solidă bază socială de sprijin şi de o guvernare bazată pe consens, nu pe supunerea faţă de ordine. Asemeni lui Bismarck, deşi conservator convins, el îşi dădea seama că monarhia era obligată să se adapteze dispariţiei vechiului sistem de ranguri şi naşterii unei naţiuni moderne.

Stolîpin voia să colaboreze cu Duma, formând în cadrul ei un bloc de sprijinitori loiali şi izolând astfel stânga. Dincolo de manevrele parlamentare însă, plănuia în acelaşi timp să creeze o clasă de mici proprietari funciari liberi, care să îndeplinească aceeaşi funcţie stabilizatoare pe care o îndeplineau categoriile sociale similare din Franţa sau alte ţări europene. În acest scop, intenţiona să slăbească şi, în cele din urmă, să desfiinţeze sistemul comunelor, spre a transforma loturile de pământ comunale în proprietăţi individuale, deţinute de agricultori liberi. Concepuse de asemeni proiecte ambiţioase de modernizare a serviciilor sociale ale Rusiei şi urmărea să elimine ultimele vestigii ale regimului birocratic şi poliţienesc.

Câtă vreme monarhia s-a simţit ameninţată de tulburările sociale şi de atitudinea de răzvrătire a parlamentului, Stolîpin s-a bucurat de sprijinul ei generos. Dar pe măsură ce reuşea să restabilească liniştea în ţară, a devenit tot mai mult ţinta unei ostilităţi care avea în cele din urmă să-l distrugă ca om politic. Birocraţii nu îl considerau unul dintre ai lor, fiindcă în loc să urce treaptă cu treaptă scara demnităţilor ministeriale, fusese promovat direct din funcţia de guvernator în cea de prim-ministru. Curtea privea cu îngrijorare manevrele lui în parlament, suspectându-l că urmăreşte interese personale. Iar stânga radicală îl detesta pentru neînduplecarea cu care zdrobise mişcarea revoluţionară.

Primul obiectiv pe care Stolîpin şi l-a fixat după desemnarea lui ca ministru de interne (aprilie 1906) şi apoi ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (iulie 1906), a fost să pună capăt tulburărilor din mediul rural şi campaniei de teroare a socialist-revoluţionarilor. Teroarea continua să lovească. Se estimează că în cursul anilor 1906 şi 1907 teroriştii au ucis sau rănit 4500 de funcţionari ai administraţiei. Dacă includem şi victimele din rândul populaţiei, numărul total se ridică la 9000 de persoane. Stolîpin a suprimat atât terorismul politic, cât şi violenţele din mediul rural, organizând curţi marţiale care puteau judeca pe loc civilii implicaţi, prin procese sumare încheiate adesea cu sentinţe de condamnare la moarte. Procedura a scandalizat opinia publică, dar s-a dovedit eficientă pentru restabilirea ordinii.

Spre deosebire de predecesorii săi, Stolîpin nu s-a mulţumit doar să suprime violenţa, pe care o considera simptomul unui rău mai profund. Voia să taie de la rădăcină acest rău. Fără să mai aştepte convocarea celei de-a doua Dume şi făcând apel la Articolul 87, a trecut la promulgarea unei serii de acte legislative privitoare la ţărănime. Pentru început, a ridicat ultimele restricţii legale privitoare la ea, acordându-i deplină libertate de mişcare şi abolind ultimele vestigii ale iobăgiei. L-a convins apoi pe Nicolae să transfere Băncii Funciare Ţărăneşti terenuri din domeniile Coroanei şi ale statului, spre a fi vândute ţăranilor, în condiţii accesibile. A urmat apoi singura lege mai importantă a mandatului său, prin care ţăranii primeau dreptul de a se retrage din sistemul comunal şi a-şi întemeia ferme individuale.

Cercurile conservatoare îşi pierduseră în acea vreme orice iluzie cu privire la funcţionarea sistemului comunal, pe care, cu cincizeci de ani mai înainte îl considerau încă piatra unghiulară a stabilităţii în mediul rural. Comunele menţineau pe pământurile lor elementele marginale – familii prea mici sau prea ineficiente – stânjenind totodată familiile mari, puternice, care şi-ar fi putut extinde gospodăriile. Redistribuirea periodică a terenurilor făcea ca ţăranii să-şi piardă interesul pentru pământ, pe care îl exploatau până la epuizare înainte de a-l ceda la următoarea reîmpărţire. Datele de care dispunea Stolîpin demonstrau că problema agrară nu putea fi rezolvată prin exproprierea marilor domenii, aşa cum îndemnau liberalii şi radicalii: pur şi simplu nu exista suficient pământ pentru a satisface nevoile ţărănimii, a cărei creştere demografică întrecea orice exemplu cunoscut în Europa. Soluţia era o cultivare mai intensivă a solului, ceea ce ar fi condus la recolte mai mari. Cel mai bun mijloc pentru atingerea acestui obiectiv îl reprezenta privatizarea bunurilor funciare ale ţărănimii.

Legea din noiembrie 1906, legată indisolubil de numele lui Stolîpin, stabilea proceduri rapide prin care o gospodărie, exprimându-şi dorinţa de a se retrage din cadrul comunei, putea obţine titlul de proprietate asupra terenului propriu. Familia respectivă putea apoi fie să vândă pământul, fie să-şi întemeieze o fermă.

Cât de eficace au fost reformele agrare iniţiate de Stolîpin? Destul de puţin, în ultimă instanţă. Ţăranii preferau sentimentul de securitate pe care li-l ofereau comunele; cea mai mare parte dintre ei, care aleseseră să rămână în cadrul lor, resimţeau legea lui Stolîpin ca pe o ameninţare. Deşi legea preciza că ţăranii care părăseau comuna îşi puteau lucra pământurile în asociere, în multe sate ei erau nevoiţi să preia loturi foarte dispersate, ceea ce făcea ca vechiul flagel al agriculturii ruse, cultivarea fragmentată, în fâşii, să subziste. Între 1906 şi 1916, 2,5 milioane de gospodării, adică 22% din total, deţinătoare a 14,5% din suprafaţa de pământ cultivată în sistem comunal, au completat cereri de preluare cu titlu de proprietate a