– Bine, Liesel. O aşeză la masă. Odată ce îţi petreci jumătate din timp jucând fotbal, poţi să te faci utilă afară. Dacă tot ieşi.

Liesel îşi privea mâinile.

– Ce este, mamă?

– De acum încolo, vei lua şi vei livra rufele pentru mine. Sunt mai puţine şanse ca bogătanii ăia să renunţe la noi dacă tu eşti cea care stă în faţa lor. Dacă te întreabă unde sunt, le spui că sunt bolnavă. Şi să pari tristă când le zici asta. Eşti slabă şi îndeajuns de palidă ca să le câştigi mila.

– Lui Herr Vogel nu i-a fost milă de mine.

– Ei… Era evident agitată. Ceilalţi ar putea. Aşa că, fără discuţii.

– Da, mamă.

Pentru un moment, păru că asistenta ei maternală vrea să o aline sau să o bată pe umăr.

Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen.

În loc de asta, Rosa Hubermann se ridică şi luă o lingură de lemn pe care o ţinu sub nasul lui Liesel. În opinia ei, era o necesitate.

– Când eşti afară pe străzi, duci traista în fiecare loc şi o aduci direct acasă, cu banii, chiar dacă e aproape nimic. Nu te duci la papa nici dacă are şi el de lucru odată. Nu hoinăreşti aiurea cu Saukerl ăla mic, Rudy Steiner. Direct. Acasă.

– Da, mamă.

– Şi, când ţii traista, ţine-o cum trebuie. N-o legăna, n-o scăpa, n-o boţi şi nu o arunca peste umăr.

– Da, mamă.

– Da, mamă. Rosa Hubermann era un imitator grozav, chiar unul pasionat. Ai face bine, Saumensch. O să aflu dacă nu, ştii asta, da?

– Da, mamă.

Rostirea acelor cuvinte era adesea cea mai bună modalitate de supravieţuire, ca şi ascultarea a ceea ce i se spunea şi, de atunci încolo, Liesel cutreieră pe străzile din Molching, de la cei săraci la cei bogaţi, luând şi ducând hainele. La început, a fost o slujbă solitară, de care nu s-a plâns vreodată. În cele din urmă, prima oară când a cărat traista prin oraş, a cotit pe strada München şi, uitându-se în ambele direcţii, a legănat-o cu putere şi apoi a verificat conţinutul dinăuntru. Din fericire, nu erau cute. Nu erau dungi. Doar un zâmbet şi promisiunea de a nu o mai legăna vreodată.

Per ansamblu, lui Liesel îi plăcea. Nu primea vreun comision, dar nu stătea acasă, iar plimbatul pe străzi fără mama era raiul pe Pământ. Fără acuzări şi înjurături. Fără oameni holbându-se la ele în timp ce era insultată că nu ţinea bine traista. Doar serenitate.

Chiar şi oamenii au început să-i placă:

• Pfaffelhürverii, care inspectau hainele şi spuneau: „Ja, ja, sehr gut, sehr gut”. Liesel îşi imagina că ei făceau totul de două ori.

• Blânda Helena Schmidt, care îi înmâna banii cu o mână contorsionată de artrită.

• Weingartenerii, a căror mâţă cu mustăţi pleoştite răspundea la uşă împreună cu ei. Micul Goebbels, aşa îi spuneau, după mâna dreaptă a lui Hitler.

• Şi Frau Hermann, soţia primarului, stând cu părul zburlit şi tremurând în pragul uşii imens şi rece. Mereu tăcută. Mereu singură. Niciun cuvânt, nici măcar o dată.

Câteodată, Rudy se ducea cu ea.

– Câţi bani ai acolo? a întrebat el într-o dimineaţă. Era aproape întuneric şi mergeau pe strada Himmel, pe lângă magazin. Ai auzit de Frau Diller, nu? Se zice că are acadele ascunse pe undeva şi pentru preţul corect…

– Nici nu te gândi. Liesel, ca întotdeauna, ţinea strâns banii. Nu o duci aşa de rău, nu tu trebuie să o înfrunţi pe mama.

Rudy a ridicat din umeri.

– Trebuia să încerc.

În mijlocul lunii ianuarie, la şcoală se învăţa cum se scriu scrisorile. După învăţarea noţiunilor de bază, fiecare elev trebuia să scrie două scrisori, una unui prieten şi alta cuiva din afara clasei.

Scrisoarea lui Liesel de la Rudy era cam aşa:

„Dragă Saumensch,

Eşti la fel de nepricepută la fotbal cum ai fost ultima oară când am jucat? Sper că da. Asta înseamnă că pot să te calc din nou în picioare exact ca Jesse Owens la olimpiadă…”

Când sora Maria o găsi, îi puse o întrebare, foarte amabilă.

OFERTA SOREI MARIA Ţi-ar plăcea să vizitezi coridorul, domnule Steiner?

Nu mai este nevoie să spun că răspunsul lui Rudy a fost negativ, iar scrisoarea a fost ruptă şi el a început din nou. De data aceasta, era adresată cuiva pe nume Liesel şi o întreba care erau hobby-urile ei.

Acasă, în timp ce termina scrisoarea dată ca temă, Liesel a decis că a-i scrie lui Rudy sau vreunui alt Saukerl era în realitate ridicol. Nu însemna nimic. Pe când scria în pivniţă, îi vorbi lui papa care vopsea din nou peretele.

Era înconjurat de aburi de vopsea.

– Was wuistz? Asta era cea mai dură formă de germană pe care o persoană o putea vorbi, dar era vorbită în cel mai plăcut mod. Da, ce este?

– Oare aş putea să-i scriu o scrisoare mamei?

O pauză.

– De ce ai vrea să-i scrii ei o scrisoare? Trebuie să o suporţi în fiecare zi. Papa era tot un schmunzelling – un zâmbet hâtru. Nu e destul de rău?

– Nu mama aia.

Înghiţi un nod.

– Oh. Papa se întoarse spre perete şi continuă să vopsească. Ei, cred că poţi. Ai putea să i-o trimiţi ei, cum îi zice… cea care te-a adus aici şi te-a vizitat de câteva ori… de la asistenţa socială.

– Frau Heinrich.

– Aşa. Trimite-i-o ei. Poate i-o expediază mamei tale.

Totuşi, cuvintele lui nu sunau convingătoare, ca şi cum îi ascundea ceva lui Liesel. În scurtele ei vizite, Frau Heinrich ezitase să-i dea veşti despre mama ei.

În loc să-l întrebe ce nu era în regulă, Liesel a început imediat să scrie, preferând să ignore presentimentul rău care i se cuibărise în suflet. I-a luat trei ore şi şase ciorne să încheie scrisoarea, povestindu-i mamei totul despre Molching, despre papa şi acordeonul lui, despre firea ciudată, dar sinceră a lui Rudy şi despre isprăvile Rosei Hubermann. I-a explicat şi cât de mândră era că putea acum să scrie şi să citească puţin. În ziua următoare, i-a pus un timbru luat dintr-un sertar din bucătărie şi i-a expediat-o lui Frau Diller.