În noaptea în care a scris scrisoarea, a auzit fără să vrea o conversaţie între Hans şi Rosa.

– Ce a apucat-o să-i scrie maică-sii? spunea mama.

Vocea ei era surprinzător de calmă şi preocupată. Vă puteţi imagina că asta a îngrijorat-o mult pe fată. Mai degrabă, ar fi preferat să-i audă certându-se. Adulţii care şuşotesc nu inspiră deloc încredere.

– M-a întrebat, i-a răspuns papa, şi nu am putut să zic nu. Cum aş fi putut?

– Doamne, Isuse Hristoase! Iarăşi se şoptea. Ar trebui să o uite şi gata. Cine ştie pe unde e? Cine ştie ce i-au făcut?

În pat, Liesel şi-a cuprins trupul cu mâinile. Se încuraja singură.

Se gândea la mama ei şi repeta întrebările Rosei Hubermann.

„Unde era?

Ce făcuseră cu ea?

Şi, mai exact, cine, în realitate, erau ei?”

O imagine din viitor, în subsol, septembrie 1943.

O fată în vârstă de paisprezece ani scria într-o micuţă carte cu coperte negre. Era uscăţivă, dar robustă şi văzuse multe lucruri. Papa stătea cu acordeonul lângă picioare.

Spuse:

– Ştii, Liesel? Aproape că ţi-am scris o scrisoare şi am semnat-o cu numele mamei tale. Îşi scarpină piciorul acolo unde fusese ghipsul. Dar nu am putut. Nu m-am simţit în stare să fac asta.

De mai multe ori, la sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna februarie, când Liesel cerceta căsuţa poştală, aşteptând un răspuns la scrisoarea ei, aproape că îi frângea inima tatălui ei adoptiv.

– Îmi pare rău, îi zicea el. Azi, nu, nu-i aşa?

Mai târziu, şi-a dat seama că tot efortul fusese inutil. Dacă mama ei ar fi putut să o facă, i-ar fi contactat deja pe oamenii de la asistenţa socială sau ar fi venit direct la fată ori la Hubermanni. Dar nu se întâmplase nimic.

Pentru a pune sare pe rană, la mijlocul lunii februarie, Liesel a primit o scrisoare de la un client căruia i se călcau rufele, familia Pfaffelhürver, de pe strada Heide. Amândoi înalţi, stăteau în uşă, privind-o cu melancolie.

– Pentru mama ta, rosti bărbatul dându-i plicul. Spune-i că ne pare rău. Spune-i că ne pare rău.

Nu a fost o seară bună în locuinţa Hubermann.

Chiar şi după ce s-a retras în pivniţă să-i scrie a cincea scrisoare mamei sale (dintre care numai una fusese trimisă), o auzea pe Rosa înjurând şi vorbind în continuare de acel Arschlöcher de Pfaffelhürver şi despre păduchiosul de Ernst Vogel.

– Feuer soll’n’s brunzen für einen Monat! o auzi strigând. Traducere: N-au decât să se cace toţi ardei iuţi o lună!

Liesel scria.

Nu a fost niciun cadou la aniversarea ei. Nu a fost niciun cadou pentru că nu erau bani şi, la acel moment, lui papa i se terminase tutunul.

– Ti-am spus eu. Mama arătă către el cu un deget. Ţi-am spus eu să nu-i dai ambele cărţi de Crăciun. Dar nu. Asculţi tu vreodată? Sigur că nu!

– Ştiu! Se întoarse încet către fată. Îmi pare rău, Liesel! Pur şi simplu, nu ne permitem.

Pe Liesel nu o deranja. Nu s-a smiorcăit şi nu s-a plâns, şi nu a dat din picioare. Doar şi-a înghiţit dezamăgirea şi s-a hotărât să-şi asume un risc calculat – un cadou de la ea însăşi. Va aduna toate scrisorile adresate mamei sale, le va îndesa într-un plic şi va folosi o foarte mică parte din banii din călcat şi spălat pentru a-l trimite prin poştă. Apoi, bineînţeles, va încasa Watschen-ul, cel mai probabil, în bucătărie, şi nu va scoate un sunet.

Trei zile mai târziu, planul era dus la îndeplinire.

– Ceva lipseşte.

Mama număra banii a patra oară, Liesel era lângă plită. Era cald acolo şi pulsul îi bătea nebuneşte.

– Ce s-a întâmplat, Liesel?

– Trebuie să-mi fi dat mai puţin decât de obicei, minţi ea.

– I-ai numărat?

Cedă.

– I-am cheltuit, mamă.

Rosa se apropie. Nu era un semn bun. Era foarte aproape de lingurile de lemn.

– Ce ai făcut?

Înainte să apuce să răspundă, lingura de lemn îi atinse corpul lui Liesel ca o palmă de la Dumnezeu. Avea dâre roşii, ca nişte urme de paşi şi ardeau. De pe podea, după ce s-a terminat, fata s-a uitat în sus şi a explicat.

Nu simţea decât pulsul şi lumina galbenă. Ochii îi clipeau.

– Am trimis scrisorile.

Ceea ce a urmat a fost praful de pe podea, senzaţia că hainele îi intrau în piele şi revelaţia că totul fusese în van – că mama ei nu îi va scrie înapoi niciodată şi că nu o va mai vedea niciodată. Realitatea acestui lucru a provocat încă un Watschen. A usturat-o timp de mai multe minute.

Deasupra ei, Rosa părea mânjită, dar imaginea ei a devenit mai clară după ce chipul ca de mucava s-a apropiat ameninţător. Descurajată, stătea acolo în toată trupeşenia ei, ţinând lingura de lemn ca pe o bâtă. Se aplecă şi îi şopti:

– Îmi pare rău, Liesel.

Liesel ştia prea bine că nu pentru bătaie îi părea rău.

Urmele roşii s-au transformat în pete pe pielea ei, în timp ce zăcea acolo în praf şi mizerie, şi în lumina slabă. Respiraţia i se calmă, iar o lacrimă galbenă, răzleaţă i se rostogoli pe faţă. Îşi simţea trupul pe podea. Un antebraţ, un genunchi. Un cot, un obraz, o gambă.

Podeaua era rece, mai ales sub obrazul ei, dar era incapabilă să se mişte.

Nu o va mai vedea niciodată pe mama ei.

Vreme de aproape o oră, a rămas întinsă sub masa din bucătărie, până când papa a venit acasă şi a cântat la acordeon. Abia atunci s-a ridicat şi început să-şi revină.

Când scrise despre acea noapte, nu avu deloc resentimente faţă de Rosa Hubermann sau faţă de mama ei. Pentru ea, erau doar victime ale circumstanţelor. Singurul lucru care se repeta era lacrima galbenă. „În întuneric, realiză ea, lacrima ar fi fost neagră.”

„Dar era neagră”, spuse în sinea ei.

Indiferent de cât de multe ori încerca, îi era greu să-şi imagineze scena cu lumina despre care ştia că fusese acolo. Era înfrântă în întuneric şi rămăsese acolo, pe podeaua rece a bucătăriei. Chiar şi muzica lui papa avea culoarea întunecimii.

Chiar şi muzica lui papa.

Era ciudat că se simţea cumva alinată de acel gând mai degrabă decât frământată de el.

Întunericul, lumina.

Care era diferenţa?

Fiecare coşmar era mai puternic, iar hoţul de cărţi