începea să înţeleagă cu adevărat cum stăteau lucrurile în realitate şi cum vor fi mereu. În lipsă de altceva, se va pregăti. Probabil că de aceea, de ziua Führerului, când i s-a arătat complet răspunsul la întrebarea despre suferinţa mamei sale, ea a fost capabilă să reacţioneze în ciuda perplexităţii şi furiei.

Liesel Meminger era gata.

La mulţi ani, Herr Hitler.

La mulţi ani!

Ziua lui Hitler, 1940

În ciuda deznădejdii, Liesel cercetă căsuţa poştală în fiecare după-amiază, în toată luna martie şi în aprilie. Asta în ciuda vizitei solicitate de Hans lui Frau Heinrich, care le-a explicat Hubermannilor că biroul de asistenţă maternală pierduse orice contact cu Paula Meminger. Totuşi, fata stăruia şi, după cum v-aţi aştepta, niciodată nu găsea nimic în cutia poştală.

Molching, ca tot restul Germaniei, era prins în pregătirile pentru ziua lui Hitler. În acest an, cu intensificarea războiului şi actuala poziţia triumfătoare a lui Hitler, partizanii nazismului din Molching doreau o sărbătoare pe măsură. Va fi o paradă. Un marş. Cântec. Muzică. Va fi un foc.

Liesel mergea pe străzile din Molching, luând şi ducând rufe spălate şi călcate şi, în acelaşi timp, membrii partidului nazist strângeau combustibil. În două ocazii, Liesel a văzut cum bărbaţi şi femei băteau la uşi, întrebându-i pe oameni dacă aveau orice lucru de care voiau să se descotorosească sau pe care să-l distrugă. Exemplarul lui papa din Molching Express anunţa că va fi un foc festiv în piaţa din centrul oraşului, la care vor asista toate diviziile locale ale tineretului hitlerist. Va celebra nu doar aniversarea lui Hitler, ci şi victoria asupra duşmanilor şi obstacolelor care ţinuseră Germania în loc de la sfârşitul Primului Război Mondial. „Orice materiale din aceste vremuri, se cerea, ziare, postere, cărţi, steaguri – şi orice propagandă a inamicilor noştri pe care o găsiţi trebuie adusă la biroul partidului nazist de pe strada München.”

Până şi strada Schiller – strada stelelor galbene –, care încă aştepta renovarea, a fost răscolită din nou, pentru a găsi ceva, orice bun de ars în numele gloriei Führerului. Nu ar fi fost deloc de mirare dacă unii membri ai partidului ar fi publicat o mie şi ceva de cărţi sau postere de o morală otrăvitoare doar pentru a le incinera.

Totul era pregătit pentru un 20 aprilie grandios. Urma să fie o zi plină de focuri şi aclamaţii.

Şi furt de cărţi.

 

În acea dimineaţă, totul era ca de obicei în casa Hubermann.

– Saukerl-ul ăla se uită pe fereastră în fiecare zi, blestemă Rosa Hubermann. În fiecare zi. La ce te uiţi de data asta?

– Ohh, suspină papa cu încântare. Drapelul atârnat la fereastră îi ascundea ca o manta spatele. Ar trebui să te uiţi la femeia asta pe care o văd. Privi peste umăr şi rânji la Liesel. Poate că mă duc să-i fac curte. Asta te-ar da gata, mamă.

– Schwein!

Învârti lingura de lemn spre el.

Papa continuă să se uite pe fereastră, la femeia imaginară şi la un culoar real de steaguri nemţeşti.

 

În acea zi, pe străzile din Molching, fiecare fereastră era decorată pentru Führer. Pe alocuri, ca la Frau Diller, geamul era spălat temeinic, steagul era imaculat, svastica arăta ca o bijuterie pe o pânză albă cu roşu. În cazul altora, steagul atârna de pe margine ca o haină lăsată la uscat. Dar era acolo.

Mai devreme, se întâmplase un mic dezastru. Hubermannii nu-şi găseau steagul.

– O să vină după noi, îşi avertiză mama soţul. O să vină şi o să ne ia. Ei bine. Trebuie să-l găsim!

La un moment dat, păru că papa va trebui să meargă la subsol şi să vopsească un steag pe un cearşaf folosit la zugrăvit. Din fericire, l-au găsit sub acordeon, în dulap.

– N-am putut să-l văd din cauza acordeonului ăluia blestemat! Mama se răsuci. Liesel!

Fata a avut onoarea de agăţa steagul de rama ferestrei.

 

Mai târziu, Hans junior şi Trudy au venit acasă să mănânce de prânz, aşa cum făcuseră de Crăciun şi de Paşte. Acum pare un moment potrivit să-i prezint mai pe larg.

Trudy sau Trudel, cum era cunoscută, era cu doar câţiva centimetri mai înaltă decât mama. Copiase stilul de mers nefericit şi împleticit al Rosei Hubermann, dar în rest era mai potolită. Fiind o menajeră din părţile mai bogate ale Münchenului, era cel mai probabil plictisită de copii, dar mereu găsea câteva cuvinte amabile pentru Liesel. Avea buze fine. O voce tihnită.

Hans junior avea ochii şi înălţimea tatălui său. Argintul din ochii lui nu era însă mai cald decât al lui papa – fusese „Führeruit”. Avea mai multă carne pe oase şi păr blond, ţepos, iar pielea îi era ca o vopsea albă.

Au venit acasă împreună, cu trenul din München, şi nu a trecut mult până au apărut vechi tensiuni.

O SCURTĂ ISTORIE A LUI HANS HUBERMANN VERSUS FIUL În opinia lui Hans junior, tatăl său făcea parte dintr-o Germanie veche, decrepită – una care le permitea tuturor să o înşele în timp ce oamenii săi sufereau. În copilărie, ştia că tatăl său fusese numit „der Juden Maler” – evreul zugrav – pentru că zugrăvea casele evreilor. Apoi a fost un incident pe care vi-l voi prezenta îndeajuns de curând, ziua în care Hans a dat-o în bară, fiind pe cale să se înscrie în partid. Toată lumea ştia că nu ar trebui să vopseşti peste murdăriile scrise pe faţada unui magazin evreiesc. Un astfel de comportament era rău pentru Germania şi era rău pentru infractor.

– Deci te-au lăsat să intri?

Hans junior o reluă de unde rămăseseră de Crăciun.

– Unde?

– Ia ghici – în partid.

– Nu, cred că au uitat de mine.

– Ei bine, măcar ai încercat încă o dată? Nu poţi sta cu mâinile în sân, aşteptând ca noua lume