„Să plecaţi numaidecât din casa mea!” spuse domnul Samsa arătându-le uşa, în timp ce continua să le ţină de braţ pe femei. „Ce vreţi să înţelegeţi prin asta?” întrebă domnul din mijloc, cam consternat, şi schiţă un zâmbet mieros. Ceilalţi doi domni stăteau cu mâinile la spate şi le frecau într-una, aşteptându-se la o ceartă aprigă ce trebuia să se termine, bineînţeles, în favoarea lor. „Înţeleg exact ceea ce spun”, ripostă domnul Samsa, îndreptându-se spre locatar împreună cu cele două femei, care mergeau în pas cu el. Chiriaşul aşteptă mai întâi liniştit şi privi în jos, ca pentru a-şi aduna gândurile în vederea unui nou plan. „Bine, atunci să mergem”, zise el într-un târziu şi se uită la domnul Samsa cu o privire, de parcă un sentiment neaşteptat de umilinţă îl îndemna să-i ceară voie chiar şi pentru această hotărâre. Domnul Samsa îl aprobă doar din ochi, scurt, repetând gestul de câteva ori. După care chiriaşul porni într-adevăr, cu paşi mari, spre antreu; cei doi prieteni, care de câteva clipe încetaseră să-şi mai frământe mâinile, se repeziră şi ei îndată după el, de parcă s-ar fi temut ca nu care cumva să ajungă domnul Samsa înaintea lor în antreu şi să le taie legătura cu şeful. În antreu, cei trei îşi luară pălăriile din cuier, scoaseră bastoanele din suportul pentru umbrele, făcură o înclinare mută şi părăsiră apartamentul. Mânat de o neîncredere – cum se vădi după aceea – neîntemeiată, domnul Samsa ieşi împreună cu cele două femei pe palierul din faţa apartamentului sprijiniţi de parmaclâcul scării, îi văzură pe cei trei domni coborând încet, dar fără oprire, dispărând la fiecare etaj, pentru câteva clipe, în dreptul unei cotituri, apoi ivindu-se din nou; cu cât ajungeau mai în jos, cu atât slăbea şi interesul familiei Samsa, astfel încât, în momentul în care o calfă de măcelar trecu pe lângă ei, cu tava plină de mărfuri pe cap, şi urcă mândru mai departe, domnul Samsa şi cele două femei părăsiră parmaclâcul scării şi se întoarseră în apartament, de parcă li se luase o piatră de pe inimă.

Hotărâră ca ziua aceasta s-o închine odihnei şi plimbării: nu numai că meritau această întrerupere a lucrului, dar chiar aveau nevoie de ea. Şi, astfel, se aşezară la masă pentru a scrie trei scrisori de scuze, domnul Samsa către directorul lui, doamna Samsa către patronul care-i da comenzi, iar Grete către şeful ei de raion. În timp ce scriau, intră înăuntru femeia de serviciu, pentru a le spune că pleacă, întrucât şi-a terminat treaba. Cei trei, aflaţi în toiul scrisului, dădură la început doar din cap, fără a ridica ochii de pe hârtie şi, abia când văzură că femeia n-avea de gând să plece, priviră spre ea, enervaţi. „Ce mai e?” întrebă domnul Samsa. Femeia se oprise în prag, zâmbind de parcă ar fi avut să anunţe familiei cine ştie ce mare fericire – dar numai dacă va fi descusută pe îndelete. Pana mică de struţ, care era înfiptă drept în sus în pălărie şi care-l enervase pe domnul Samsa încă din clipa când femeia începuse să lucreze la ei, se clătina în toate direcţiile. „Ei, ce mai vrei, la urma urmei?” întrebă doamna Samsa, pe care femeia o respecta cel mai mult. „Mda! răspunse femeia şi un râs prietenos o împiedică să continue numaidecât, va să zică nu trebuie să vă mai bateţi capul cum să scăpaţi de chestia aia de dincolo.

S-a şi făcut”. Doamna Samsa şi Grete îşi plecară din nou capul asupra hârtiei, vrând parcă să continue cu scrisul; domnul Samsa, care-şi dădu seama că femeia vrea să le povestească pe larg tot ce făcuse, o opri cu un gest energic al mâinii. Văzând că nu-i chip de povestit, servitoarea îşi aduse aminte că e foarte grăbită şi le strigă, vizibil ofensată: „Alivoar la toată lumea!” apoi se răsuci, furioasă, pe picioare şi ieşi din casă, trântind uşa răsunător.

„Astă seară îi dăm tălpăşiţa”, preciză domnul Samsa, dar nu primi răspuns nici de la soţia sa, nici de la Grete, a căror linişte abia dobândită părea că fusese din nou tulburată de către femeia de serviciu. Se ridicară amândouă de pe scaune şi se duseră la fereastră unde rămaseră o vreme îmbrăţişate. Domnul Samsa se întoarse în fotoliu cu faţa spre ele şi le contemplă o clipă. Apoi le strigă: „Hai, să mergem. Terminaţi odată cu toate poveştile astea vechi. Şi mai îngrijiţi-vă şi de mine”. Femeile îl ascultară numaidecât, alergară lângă el, şi-l alintară, apoi îşi terminară în grabă scrisorile.

După aceea ieşiră tustrei, împreună, din apartament – lucru care nu se mai întâmplase de luni de zile – şi porniră cu tramvaiul electric spre marginea oraşului, la iarbă verde. Vagonul cu care mergeau era scăldat de un soare călduţ. Aşezaţi comod pe banchetă, se sfătuiră cu privire la perspective şi ajunseră la concluzia că, privite mai de aproape, ele nu păreau câtuşi de puţin rele, mai ales că toate cele trei slujbe – despre care, până acum, nici nu-şi puseseră unul altuia întrebări – prezentau avantaje nespuse şi erau foarte promiţătoare pentru viitor. Primul lucru, şi cel mai urgent, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia, era, fireşte, schimbarea locuinţei; aveau de gând să caute un apartament mic şi mai ieftin, dar mai bine situat şi mai practic decât acesta, pe care îl găsise GregoR. În timp ce discutau astfel şi priveau la fiica lor care se înflăcăra tot mai mult, domnul şi doamna Samsa observară, cam în acelaşi timp cum Grete – în ciuda tracasărilor din ultima vreme care-i ofiliseră obrazul – înflorise şi se transformase într-o fată frumoasă, cu forme pline. Devenind mai tăcuţi şi înţelegându-se, aproape fără să-şi dea seama, doar din priviri, le trecu prin minte că ar cam fi vremea să-i caute un bărbat cumsecade. Noile lor visuri şi bunele intenţii