spaima nu dăinuise decât o clipă. Acum îl priveau cu toţii, în tăcere şi abătuţi. Mama zăcea în fotoliu cu picioarele întinse şi lipite strâns, abia mai ţinând ochii deschişi de istovită ce era; tatăl şi Grete şedeau pe scaun unul lângă altul, iar fata îşi petrecuse braţul pe după gâtul bătrânului.

«Acum mă vor lăsa, probabil, să mă întorc», gândi Gregor şi-şi reluă truda. Nu se putea stăpâni să nu gâfâie de oboseală şi, din când în când, trebuia să se odihnească. De altfel nimeni nu-l grăbea, îl lăsau în voia lui. După ce termină întoarcerea, porni îndată drept înainte spre camera lui. Era uimit de distanţa până acolo şi nu înţelegea cum putuse face atâta drum, cu puţin timp înainte, dat fiind halul de slăbiciune în care se afla. N-avea în gând decât cum să se târască mai repede îndărăt, aşa că nici nu observă tăcerea familiei, care nu-l tulbură cu nici un cuvânt, cu nici o exclamaţie. Abia când ajunse în pragul uşii, întoarse capul, dar nu de tot, întrucât simţea cum începe să i se înţepenească gâtul; mai văzu, totuşi, că nu se schimbase nimic în urma lui, doar Grete se ridicase în picioare. Ultima lui privire fu pentru maică-sa, care adormise de-a binelea.

Nici nu ajunse bine în cameră, când cineva şi închise uşa precipitat, în urma lui, zăvorând-o bine şi încuind-o. Zgomotul neaşteptat, din spate, îl sperie pe Gregor atât de tare, încât i se tăiară picioarele. Sora lui fusese cea care se grăbise astfel. Ea se sculase numaidecât, pentru a fi pregătită, apoi se repezise în vârful picioarelor după el, atât de uşor, încât Gregor nici n-o auzise venind, „în sfârşit!” strigă ea părinţilor, răsucind cheia în broască.

«Şi-acum?» se întrebă Gregor, uitându-se în jur prin beznă. Curând făcu descoperirea că nu se mai poate mişca de loc. Nu-l miră câtuşi de puţin, mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare, până acum, să se urnească din loc cu picioruşele lui firave. De altfel, îi era destul de bine. E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul, dar avea impresia că nu mai simţea nici mărul putred înfipt în spinare, nici inflamaţia din jurul lui, care era acoperită de praf scămos. Îşi aminti din nou de familie, cu duioşie şi dragoste. Ştia şi el că trebuie să dispară şi hotărârea lui era mai fermă chiar decât cea a surorii sale. Rămase astfel, în starea aceasta de meditaţie paşnică şi vană, până când orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineaţă. Mai apucă să vadă şi mijitul zorilor, afară, în faţa ferestrei. Apoi, fără să vrea, lăsă capul să-i cadă în jos şi, din nările lui, mai adie slab o ultimă suflare.

În faptul zilei veni femeia de serviciu care – deşi fusese rugată în repetate rânduri să nu facă zgomot – trântea uşile cu putere, grăbită, astfel încât după sosirea ei nu mai era chip de somn liniştit în tot apartamentul; deschizând uşa camerei lui Gregor, pentru obişnuita-i vizită scurtă, nu observă la început nimic extraordinar. Îşi închipui că Gregor sta cu bună intenţie astfel nemişcat şi că face pe ofensatul; îl credea în stare de astfel de acţiuni deliberate. Cum, întâmplător, avea în mână o mătură cu coada lungă, încercă din uşă să-l gâdile. Când văzu că nici cu asta n-are succes, se enervă şi-l ghionti cu coada măturii; abia când îşi dădu seama că trupul lui alunecă fără nici o rezistenţă, deveni deodată mai atentă. Şi, când înţelese realitatea, făcu ochii mari, fluierând încetişor; dar nu rămase mult timp pe loc, ci deschise brusc uşa dormitorului şi strigă în întunericul dinăuntru:

„Ia veniţi să vedeţi, a crăpat; zace pe jos, mort de-a binelea!”

Soţii Samsa se ridicară în capul oaselor, în patul conjugal, şi, mai înainte de a înţelege sensul veştii aduse, încercară să-şi potolească spaima produsă de strigătele femeii. Apoi domnul şi doamna Samsa se dădură grabnic jos din pat, fiecare pe partea sa; domnul Samsa îşi aruncă pledul pe umeri, doamna Samsa apăru doar în cămaşă de noapte, şi amândoi năvăliră în camera lui Gregor. Între timp se deschisese şi uşa sufrageriei, unde dormea Grete de la venirea chiriaşilor; Grete era complet îmbrăcată, ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea; de altfel şi faţa ei trasă părea să confirme acest lucru. „Mort?” îngăimă doamna Samsa şi cătă întrebător spre femeia de serviciu, cu toate că ar fi putut să verifice singură şi chiar să-şi dea seama fără să mai verifice. „De-a binelea!” spuse femeia şi, ca dovadă, împinse cât colo, cu mătura, hoitul lui Gregor. Doamna Samsa schiţă un gest, de parcă ar fi vrut să reţină mătura, dar renunţă. „Ei, spuse domnul Samsa, acu putem să-i mulţumim lui Dumnezeu!” îşi făcu cruce, iar cele trei femei îi urmară exemplul. Fără a-şi lua ochii de la cadavru, Grete murmură: „Ia uitaţi-vă, cât era de slab! De altfel nu mai mânca nimic de multă vreme. Mâncarea o luam din camera lui aşa cum o aduceam”. Într-adevăr, corpul lui Gregor era supt de tot şi uscat; abia acum, când trupul nu se mai sprijinea pe picioruşe şi când privirile nu mai erau abătute de altceva, se vedea cu adevărat cât era de slab.

„Vino o clipa la noi în cameră, Grete”, spuse doamna Samsa cu un zâmbet îndurerat şi Grete porni pe urma lor, spre dormitor, după ce mai aruncă o privire asupra cadavrului. Femeia de serviciu închise uşa şi deschise larg fereastra Deşi era încă foarte de dimineaţă, aerul proaspăt aducea o boare călduţă. Se apropia sfârşitul lui martie.

Cei trei chiriaşi ieşiră din camera lor şi căutară cu privirea, miraţi, micul dejun; îi uitase toată lumea. „Unde e micul dejun?” o întrebă posac, domnul din mijloc pe femeie. Aceasta duse degetul la buze şi le făcu semn, în tăcere, s-o urmeze repede în odaia lui Gregor. Se duseră şi se opriră în jurul hoitului lui Gregor, stând cu mâinile în buzunarele surtucurilor cam ponosite, în mijlocul camerei scăldate de lumină.

Atunci se deschise