braţele în sus şi trăgându-se nervoşi de barbă, apoi porniră spre camera lor, dar foarte încet. Între timp, Grete, care se pierduse cu totul atunci când se oprise din cântat, îşi reveni; mai stătu o vreme cu vioara şi arcuşul în mâinile ce atârnau moi în jos şi privi notele de parcă ar fi vrut să mai cânte; apoi se reculese brusc, puse instrumentul în poala mamei, care mai şedea încă în fotoliu şi abia îşi trăgea răsuflarea, după aceea dădu buzna în camera spre care se îndreptau chiriaşii, zoriţi din urmă de bătrânul Samsa. Se putea vedea cum, sub mâinile îndemânatice ale fetei, plăpumile şi pernele din paturi zburau prin aer pentru a se rândui la locul lor. Mai înainte ca locatarii să fi ajuns în camera lor, Grete terminase de aşternut paturile şi se şi strecurase afară. Tatăl părea să fi căzut din nou pradă toanelor lui bizare, întrucât uitase de respectul pe care-l datora chiriaşilor. El insistă şi-i împinse într-una până când, ajuns în pragul uşii, domnul din mijloc bătu o dată puternic cu piciorul în podea, făcându-l pe bătrân să se oprească locului. „Vă aduc la cunoştinţă prin aceasta, spuse el, ridicând mâna şi căutând cu privirea şi pe cele două femei, că date fiind condiţiile respingătoare ce domnesc în această familie – după aceste cuvinte, luă o hotărâre bruscă şi scuipă pe jos – voi părăsi camera imediat. Fireşte că nu voi plăti absolut nimic pentru zilele cât am stat aici, şi voi mai chibzui dacă nu e cazul să vă cer chiar şi daune, care – credeţi-mă – vor fi foarte uşor de motivat”. Apoi tăcu, privind fix înaintea lui şi aşteptând parcă ceva. Într-adevăr, cei doi prieteni interveniră şi ei.

„Şi noi plecăm imediat”. După aceasta, domnul din mijloc apucă violent clanţa şi trânti uşa răsunător.

Clătinându-se şi căutând sprijin în jur cu mâinile, tatăl se îndreptă spre fotoliu şi-şi dădu drumul să cadă de sus în el; ai fi zis că s-a întins pentru obişnuitul lui somn de după cină; doar tremurul zvâcnit al capului arăta că nu dormea câtuşi de puţin. În tot acest răstimp, Gregor stătuse liniştit în locul unde-l surprinseseră chiriaşii. Decepţia eşuării planului său, dar poate şi slăbiciunea datorită prelungitei înfometări îl făcea incapabil să se urnească din loc. Se temea de iminenţa certă a unei catastrofe generale, ce trebuia să se abată asupra lui, şi aştepta. Nu-l sperie nici măcar sunetul răsunător al viorii pe care mama o scăpă din poală, unde o ţinuse până atunci cu degetele tremurând.

„Dragii mei părinţi, spuse sora, bătând cu mâna în masă în chip de introducere, aşa nu mai merge. Dacă voi, poate, nu vă daţi seama, eu îmi dau perfect. Nu vreau să rostesc numele fratelui meu în faţa acestui monstru, de aceea spun numai atât: trebuie să căutăm să ne descotorosim de el. Am încercat tot ceea ce era omeneşte cu putinţă pentru a-l îngriji şi a-l suporta, şi cred că nimeni nu ne poate reproşa nimic”.

„Are de-o mie de ori dreptate! Spuse tata! Fără a-şi fi putut regăsi încă respiraţia, mama începu să tuşească înăbuşit, cu mina la gură, căpătând o expresie de demenţă în privire.

Grete alergă la mama şi o ţinu de frunte. Tatăl, căruia cuvintele surorii lui Gregor păreau să-i fi limpezit gândurile, se aşeză băţos pe un scaun şi se juca într-una cu şapca printre farfuriile rămase pe masă de la cina chiriaşilor, privind din când în când spre fiu-său, în tăcere.

„Trebuie să ne descotorosim de el, se adresa Grete acum exclusiv tatălui său, întrucât mama nu mai auzea nimic din cauza tusei, altfel parcă văd c-o să vă bage pe-amândoi în mormânt. Când cineva munceşte din greu, aşa cum facem noi, nu mai poate îndura această veşnică tortură, ori de câte ori se întoarce acasă. M-am săturat până-n gât”. Şi izbucni într-un asemenea plâns, încât lacrimile începură să-i picure de sus pe faţa mamei, de pe care le şterse cu gesturi mecanice.

„Dar ce să facem, fata mea?” spuse tatăl înduioşat, vădind o surprinzătoare înţelegere.

Grete ridică din umeri, exprimând astfel nehotărârea care o cuprinsese o dată cu plânsul şi care destrămase atitudinea fermă dinainte.

„Dacă ne-ar înţelege”, reluă tata oarecum întrebător; dar Grete, continuând să plângă, făcu un gest violent din mână, în semn că nici gând nu poate fi de aşa ceva.

„Dacă ne-ar înţelege, repetă bătrânul Samsa şi închise ochii, ca pentru a-şi reprezenta mai limpede convingerea fetei despre imposibilitatea acestui lucru, atunci poate că ar fi posibil să ne învoim cu el. Dar aşa.”

„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată! Trebuie să te eliberezi de gândul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atâta vreme acest lucru. Dar cum ar putea să fie Gregor? Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles de mult că nu e posibilă convieţuirea între oameni şi astfel de animale şi ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-am mai fi avut nici un frate, dar ne-am fi putut continua viaţa şi i-am fi cinstit memoria. Dar aşa, animalul ăsta ne urmăreşte, ne goneşte chiriaşii, parc-ar vrea să pună stăpânire pe întreg apartamentul şi să ne silească să înnoptăm pe uliţă. Uite, tată, ţipă ea deodată, iar începe!” Cuprinsă de o groază pe care Gregor nu şi-o putea explica, Grete o părăsi chiar şi pe mama, smulgându-se de lângă fotoliul ei, părând gata s-o lase pradă monstrului, şi se refugie în grabă îndărătul tatălui ei, care se sculă enervat, ridicând braţele în lături, ca pentru a o apăra. Dar Gregor nici nu se gândea să sperie pe cineva, şi cu atât mai puţin pe Grete. Începu doar să se întoarcă, pentru a se îndrepta spre camera lui; iar mişcarea aceasta produse stupoare, fireşte, întrucât slăbiciunea îl obligă să se ajute, în momentele dificile, cu capul, pe care-l ridica de mai multe ori, izbind apoi cu mandibulele în podea. Se opri şi privi în jur. Familia părea să-şi fi dat seama de bunele lui intenţii;