Gregor nu-şi amintea s-o mai fi auzit pe sora lui cântând la vioară, în tot acest răstimp; tocmai în seara aceasta însă, sunetul viorii răsună dinspre bucătărie. Chiriaşii abia terminaseră de cinat, cel din mijloc scosese un ziar, din care dăduse câte o foaie celorlalţi doi, iar acum citeau toţi, rezemaţi comod pe spate, şi fumau. Când începu cântecul viorii, deveniră cu toţii atenţi şi se duseră, în vârful picioarelor, până la uşa antreului lângă care se opriră, grămădiţi unul într-altul. Dar paşii lor se auziseră, totuşi, până-n bucătărie întrucât tata le strigă: „Vă supără cumva vioara domnilor? Poate înceta numaidecât”. „Dimpotrivă, spuse domnul din mijloc, n-ar vrea domnişoara să vină înăuntru şi să cânte aici în cameră, unde e mai plăcut şi mai comod?” „Fireşte că da!” strigă tatăl, de parcă el ar fi fost cel care cânta la vioară. Domnii se reîntoarseră în cameră şi aşteptară. După puţin veni şi tatăl cu un pupitru de note, apoi mama cu notele şi, în fine, sora cu vioara. Grete pregăti totul, liniştit, pentru a începe să cânte; părinţii, care nu mai dăduseră până acum camere cu chirie, exagerau cu politeţea faţă de chiriaşi, neîndrăznind nici măcar să se aşeze în propriile lor fotolii; tatăl se rezemă de uşă, cu mâna dreaptă vârâtă între doi nasturi ai livrelei încheiate corect; mamei, însă, îi oferise unul dintre domni un fotoliu şi ea şedea acum într-un ungher, deoparte, întrucât lăsase fotoliul în locul unde, întâmplător, îl pusese chiriaşul. Sora începu să cânte; tata şi mama îi contemplau cu atenţie mişcările mâinilor – fiecare de la locul său. Atras de cântecul viorii, Gregor îndrăzni să înainteze puţin şi se trezi cu capul în sufragerie. Aproape nici nu-l mai surprindea faptul că, în ultima vreme, uitase cu totul de grija de-a nu deranja pe ai casei, grijă de care fusese atât de mândru odinioară. Şi, în fond, abia acum ar fi avut mai multe motive să stea ascuns, întrucât, din cauza prafului care-i năclăise camera şi care se ridica în aer la cea mai mică mişcare, era colbăit tot şi târa după el, pe spinare şi pe lături, scame, fire de păr şi resturi de mâncare; totul îi devenise acum mult prea indiferent, pentru a se mai întoarce pe spate şi a se curaţi frecându-se de covor, cum făcea înainte vreme de mai multe ori pe zi. În ciuda halului în care se afla, nu se sfii să înainteze câţiva paşi pe duşumelele impecabil lustruite ale sufrageriei.

Fireşte că nimeni nu băgă de seamă. Familia era cu totul vrăjită de cântecul viorii; în schimb chiriaşii, care stătuseră la început cu mâinile în buzunare, mult prea aproape de pupitru, ca şi cum ar fi vrut să urmărească notele – ceea ce sigur că o stânjenea pe Grete – se retraseră curând lângă fereastră, vorbind destul de tare, cu capetele plecate, şi rămaseră acolo sub privirile îngrijorate ale tatălui. Se vedea destul de limpede că păreau înşelaţi în speranţa lor de-a auzi o piesă de vioară frumoasă sau măcar agreabilă, că se şi saturaseră şi că doar politeţea îi determina să mai suporte această tulburare a siestei. Mai cu seamă felul în care suflau în aer fumul trabucurilor, pe nas sau pe gură, vădea o mare nervozitate din partea lor. Şi, cu toate acestea, Grete cânta atât de frumos! Faţa îi era aplecată pe-o parte, iar privirea urmărea, încordat şi trist, notele de pe portativ. Gregor mai înainta puţin, cu capul cât mai aproape de podea, încercând să-i întâlnească privirea. Oare era doar un simplu animal, când muzica îl emoţiona atât de profund? Avea impresia că descoperă, în fine, calea către hrana necunoscută, pe care o dorea atât de mult. Se hotărî să-şi facă drum până lângă Grete, apoi s-o tragă de fustă pentru a-i da să înţeleagă ca trebuie să vină cu vioara în camera lui, întrucât nimeni dintre cei de faţă nu-i aprecia arta atât de mult, ca el. După aceea n-o va mai lăsa să plece din odaia lui, cel puţin atât timp cât va mai fi el în viaţă; aspectul lui înspăimântător îi va fi, pentru prima oară, de folos; va sta de pază la toate uşile camerei sale şi se va repezi, pufnind, împotriva agresorilor; dar Grete trebuia să rămână nu din constrângere, ci de bunăvoie; să se aşeze pe canapea, lângă fratele ei, şi să-l asculte în sfârşit; voia să-i destăinuie că avusese intenţia fermă s-o dea la conservator şi că, dacă nu s-ar fi întâmplat între timp nenorocirea, le-ar fi comunicat tuturor hotărârea sa la Crăciunul trecut – oare a şi trecut Crăciunul? – fără a ţine seama de eventualele lor împotriviri. Sora lui va fi mişcată de această declaraţie şi va izbucni în lacrimi; iar Gregor se va sălta până la umărul ei şi o va săruta pe gât, mai ales că, de când se ducea la slujbă, Grete nu mai purta cordeluţă şi guleraş, ci umbla cu gâtul decoltat. „Domnule Samsa!” strigă domnul din mijloc; apoi, fără a mai rosti vreun cuvânt, îi arătă tatălui, cu degetul, pe Gregor, care înainta încet. Vioara amuţi, iar domnul din mijloc le zâmbi prietenilor lui, dând din cap, după care privi din nou spre Gregor. Tatălui i se păru mai urgent să-i liniştească pe locatari, decât să-l scoată pe Gregor de-acolo, deşi aceştia nu păreau de loc alarmaţi, iar Gregor părea să-i amuze mai mult decât vioara. Tatăl alergă spre ei, cu braţele întinse în lături, şi încercă săi împingă spre camera lor, împiedicându-i totodată să-l mai vadă pe Gregor. Dar ei începură să se cam enerveze, fără a se putea şti precis, dacă era din cauza purtării tatălui sau a faptului că începeau să-şi dea seama de vecinătatea ce le fusese impusă, fără ştirea lor. Îi cerură explicaţii domnului Samsa, ridicând şi ei