Dar chiar dacă Grete, obosită de slujba ei se săturase să-i tot poarte de grijă fratelui ei, ca mai-nainte, totuşi n-ar fi fost nevoie ca mama să-i ia locul şi nici ca Gregor să fie neglijat. Căci acum aveau o femeie de ajutor. Această vădană bătrână, care scăpase în viaţa ei din multe nenorociri, numai datorită ciolanelor ei solide, nu simţea nici o repulsie faţă de Gregor. Fără a fi curioasă din fire, deschisese într-o zi, întâmplător, uşa camerei acestuia şi rămăsese cu mâinile încrucişate pe burtă, uitându-se la făptura aceea care, luată prin surprindere, alerga zbuciumându-se de colo până colo, deşi n-o ameninţa nimeni. De atunci nu trecea nici o zi fără ca femeia să nu deschidă uşa în treacăt, dimineaţa şi seara, şi să privească înăuntru la Gregor. La început îl chema la ea, strigându-l cu cuvinte pe care le socotea prietenoase: „Ia vino-ncoa’, gândacule! sau „Uite-l şi pe gândacul ăsta bătrân”. Dar Gregor nu răspundea în nici un fel la asemenea chemări, ci rămânea la locul lui, nemişcat, de parcă nici nu s-ar fi deschis uşa. În loc ca familia s-o lase pe această bătrână să-l deranjeze inutil, oricând avea poftă, mai bine ar fi pus-o să deretice zilnic odaia! Într-o zi, când ploaia izbea puternic în geam, prevestind parcă primăvara Gregor era grozav de nervos şi, când slujnica începu să-l cheme, ca de obicei, se îndreptă spre ea, încet şi greoi, ca şi cum ar fi vrut s-o atace. Dar, în loc să se sperie, femeia apucă un scaun de lângă uşă şi-l ridică în sus, deschizând gura cu intenţia vădită de-a n-o închide la loc decât după ce scaunul se va fi abătut pe spinarea lui Gregor. „Ei? Asta-i tot?” întrebă ea când îl văzu pe Gregor făcând stânga-mprejur; apoi, cu un gest potolit, puse scaunul îndărăt la locul lui. Gregor nu mai mânca acum aproape nimic. Doar când trecea întâmplător pe lângă mâncarea ce-i fusese pregătită, lua o îmbucătură, mai mult în joacă, o ţinea în gură ore de-a rândul, apoi o scuipa de cele mai multe ori pe jos. La început se gândise că ceea ce îi tăia pofta de mâncare era tristeţea pricinuită de halul jalnic în care ajunsese camera lui; dar se-nşelase, întrucât se împăcase foarte repede cu noul ei aspect. Ai casei se obişnuiseră să care la el în odaie toate lucrurile, ce nu-şi găseau loc altundeva – şi erau destule asemenea lucruri, mai ales de când una din camerele apartamentului fusese închiriată la trei locatari. Aceşti domni serioşi – toţi trei aveau bărbi mari, după cum constată Gregor într-o zi, prin crăpătura uşii – ţineau foarte mult la buna rânduială nu numai a camerei lor, ci a întregii gospodării şi mai ales a bucătăriei, câtă vreme locuiau aici cu o chirie. Nu suportau să vadă lucruri inutile şi, mai ales, murdare. În plus, aduseseră cu ei aproape tot ceea ce le era necesar. Din această cauză deveniseră inutile multe obiecte, pe care familia nici nu le putea vinde şi nici nu se îndura să le arunce. Toate acestea luară calea camerei lui GregoR. În curând le urmă lada cu cenuşă şi găleata de gunoi din bucătărie. Tot ceea ce nu-şi afla întrebuinţare, pentru moment, era aruncat pur şi simplu în camera lui Gregor, de către femeia de serviciu, care era totdeauna grăbită; din fericire, Gregor nu vedea, în general, decât obiectul respectiv şi mâna care-l ţinea. Probabil că bătrâna avea intenţia să le ia de-acolo, la prima ocazie, sau să le arunce pe toate deodată; dar, în realitate, ele rămâneau chiar pe locul unde fuseseră azvârlite de la bun început, afară doar dacă nu le clintea Gregor de acolo, mai întâi din nevoia de a-şi croi drum pe unde să se târască, mai apoi pentru că operaţia aceasta îi făcea din ce în ce mai multă plăcere – deşi după asemenea exerciţii rămânea ore întregi nemişcat, obosit de moarte şi trist.

Întrucât locatarii luau uneori masa de seară acasă, în sufrageria comună, uşa dintre aceasta şi camera lui Gregor rămânea închisă în serile respective; dar Gregor renunţă foarte uşor la deschiderea uşii, că doar şi în alte seri, când uşa era deschisă, se întâmpla să nu profite de acest lucru ci să stea ascuns în ungherul cel mai întunecos, fără ca familia să bage măcar de seamă. O dată, însă, femeia de serviciu lăsă uşa dinspre sufragerie întredeschisă; şi uşa rămase astfel crăpată până seara când domnii locatari veniră în sufragerie şi aprinseră lumina. Se aşezară la capătul mesei unde şedeau odinioară tata, mama şi Gregor, îşi despăturiră şervetele şi aşteptară cu furculiţa şi cuţitul în mână. Îndată se ivi în uşă mama, cu un castron de rasol şi, imediat în spatele ei, Grete cu un castron de cartofi plin cu vârf. Mâncarea aburea intens, scoţând adevăraţi nori. Chiriaşii se plecară deasupra castroanelor puse dinainte, de parcă ar fi vrut să le verifice până a nu începe să mănânce; şi într-adevăr, cel care şedea la mijloc şi părea să fie o adevărata autoritate faţă de ceilalţi doi, tăie o bucată de carne în două, aşa cum se afla în castron, probabil pentru a controla dacă este destul de fragedă şi dacă nu cumva e cazul s-o trimită îndărăt la bucătărie. Se arătă mulţumit, iar mama şi sora, care priviseră cu încordare la toată operaţia, porniră să zâmbească uşurate.

Familia însăşi mânca la bucătărie. Totuşi, înainte de a se duce acolo, tata venea în sufragerie, se înclina o singură dată, cu şapca în mână, şi făcea apoi înconjurul mesei. Chiriaşii se ridicau tustrei şi mormăiau ceva în barbă. După ce rămâneau singuri, mâncau fără a scoate aproape nici un cuvânt. Lui Gregor i se părea ciudat că, dintre zgomotele de la masă, se auzea mai intens doar scrâşnetul dinţilor mestecând, ca şi cum cei trei ar fi vrut să-i arate prin asta că, pentru a mânca ai nevoie de dinţi buni şi că şi