în pat. Oricât insistau apoi mama şi Grete, avertizându-l în fel şi chip, el clătina încetişor din cap timp de un sfert de oră, fără a deschide ochii şi fără a se scula. Mama îl trăgea de mânecă, îi şoptea la ureche cuvinte măgulitoare, Grete îşi lăsa lucrul pentru a sări în ajutorul mamei, dar totul fără nici un rezultat. Bătrânul se înfunda şi mai adânc în fotoliu. Abia când femeile îl apucau de subsuori, el îşi mijea ochii şi obişnuia să spună: „Ce mai viaţă! Asta e odihna bătrâneţelor mele?” Apoi, sprijinit de cele două femei, se ridica anevoie, de parcă şi-ar fi fost sie-însuşi o povară nespusă, se lăsa condus până la uşă, le făcea semn să plece şi-şi continua singur drumul, în timp ce mama arunca în grabă broderia, iar Grete tocul, pentru a alerga pe urma lui, ca să-l ajute mai departe.

Cine oare, din această familie trudită şi ostenită peste măsură, ar fi avut timp să se ocupe de Gregor mai mult decât era strict necesar? Bugetul familiei se redusese tot mai mult; până la urmă concediaseră şi slujnica; o femeie de serviciu angajată cu ora, o namilă ciolănoasă, cu părul alb fluturându-i în jurul capului, venea dimineaţa şi seara pentru treburile mai grele; de rest se îngrijea mama, bineînţeles paralel cu brodatul care nu se mai termina. Ajunseseră chiar să vândă diferite bijuterii de familie, pe care mama şi Grete le purtau odinioară, cu nespusă bucurie, la petreceri şi sărbători – şi lucrul acesta îl afla Gregor seara, când discutau despre preţurile obţinute. Dar cel mai puternic motiv de nemulţumire era, totdeauna, faptul că nu puteau renunţa la apartamentul acesta – mult prea mare pentru posibilităţile actuale – întrucât nu ştiau cum să-l mute şi pe Gregor. Însă acesta îşi dădea seama că nu numai reticenţele cu privire la el îi împiedicau să se mute, căci pe el l-ar fi putut transporta într-o ladă corespunzătoare, cu câteva găuri mici pentru aer; ceea ce oprea familia să schimbe locuinţa era descurajarea totală care-i cuprinsese şi gândul că fuseseră loviţi de-o nenorocire cum nu mai era alta în cercul lor de rude şi prieteni. Toate obligaţiile pe care lumea le impune celor sărmani, le îndeplineau cu vârf şi îndesat: tata se ducea să cumpere de mâncare funcţionarilor de la bancă, mama se jertfea trudind pentru rufăria altora, Grete alerga de colo până colo îndărătul tejghelei pentru a răspunde la chemările clienţilor; dar asta era tot ce putea face familia cu forţele ei proprii. Lui Gregor parcă i se re-deschidea rana din spinare când le vedea pe mama şi pe Grete revenind în sufragerie, după ce-l culcau pe tata, apoi lăsând lucrul deoparte şi apropiindu-şi capetele, în timp ce mama spunea: „Închide uşa de colo, Grete!”; Gregor rămânea atunci din nou în întuneric, pe când alături femeile îşi amestecau lacrimile sau rămâneau cu ochii secaţi, aţintiţi spre masă.

Gregor îşi petrecea zilele şi nopţile aproape fără somn. Din când în când se gândea ca, de-ndată ce se va deschide uşa, să ia din nou în mână toate treburile familiei, ca odinioară. În gândurile lui îşi făceau iar apariţia – după o lungă absenţă – directorul şi procuristul, funcţionarii comerciali şi practicanţii, servitorul cel greoi la minte, cei doi-trei prieteni de la alte firme, o cameristă de la un hotel din provincie – amintire fugară, dar dragă – o casieriţă dintr-un magazin de pălării, căreia îi făcuse curte în mod serios, dar prea şovăitor; toţi reveneau ca prin ceaţă, amestecându-se cu chipuri necunoscute sau uitate de mult; dar, în loc să-i ajute lui şi familiei, rămâneau inaccesibili, iar Gregor era bucuros când toate fantasmele acestea dispăreau din nou în beznă. Apoi îi pierea pofta de-a mai purta de grijă familiei şi simţea că-l cuprinde mânia din cauza proastei îngrijiri pe care i-o dădeau; şi, cu toate că nu ştia nici el singur ce-ar fi poftit să mănânce, făcea planuri cum să ajungă în cămară şi să ia de-acolo tot ce i se cuvenea, chiar dacă nu-l îndemna foamea. Fără să-şi mai bată capul cam ce-ar putea să-i placă lui Gregor, Grete venea pe fugă, dimineaţa şi la prânz, înainte de a pleca la magazin, şi împingea cu piciorul în camera lui o mâncare oarecare, pe care seara o scotea cu mătura afară, fără a ţine seama dacă ciugulise din ea sau – de cele mai multe ori – nici măcar n-o atinsese. Curăţenia camerei, de care se ocupa acum seara, o expedia cât putea mai repede. Dâre de murdărie brăzdau pereţii, iar pe alocuri se-nşirau grămăjoare de praf şi gunoi. La început, Gregor se aşeza semnificativ în diferite colţuri, pentru ca sora lui, venind în cameră, să înţeleagă reproşul tacit. Dar putea sta acolo săptămâni în şir, că Grete tot nu deretica; vedea şi ea murdăria, întocmai ca Gregor, dar se hotărâse s-o lase aşa cum era. Aceasta n-o împiedica să stăruie – cu romantica ei sensibilitate, care emoţionase întreaga familie – ca dereticatul camerei lui Gregor să fie lăsat în seama ei. O dată, mama se apucă de curăţenie generală la Gregor în cameră, folosind mai multe găleţi cu apă, spre disperarea acestuia, care se refugie de umezeală pe canapea, unde rămase nemişcat şi amărât. Dar mama nu scăpă de pedeapsă: de-ndată ce Grete observă, seara, schimbarea din odaia lui Gregor, fugi în sufragerie, ofensată la culme, şi izbucni într-un plâns cu sughiţuri, cu toate că mama îşi frângea mâinile, implorând-o să se liniştească; tata sări speriat din fotoliul unde aţipise şi privi scena cu neputincioasă nedumerire; apoi, agitaţia îi cuprinse pe toţi; tata îi făcu, pe de o parte, reproşuri mamei că n-o lăsa pe fată să aibă grijă de curăţenie, iar pe de altă parte ţipa la Grete, că nu-i va mai îngădui niciodată să deretice în camera lui Gregor; între timp, mama se străduia să-l târască în dormitor pe bătrânul care-şi ieşise din fire, pe când Grete, suspinând din rărunchi, bătea cu pumnii ei mici în masă; iar Gregor şuiera din răsputeri, de furie