a tălpilor de la bocanci. Dar nu se mulţumi doar să privească, întrucât ştia chiar din primele zile ale noii lui existenţe, că tata considera severitatea excesivă ca singura atitudine potrivită faţă de fiul său. Aşa că Gregor începu să se retragă dinaintea lui, oprindu-se ori de câte ori bătrânul sta pe loc, şi pornind din nou la cea mai mică mişcare a lui. Dădură astfel ocol camerei de mai multe ori, fără ca să se petreacă ceva hotărâtor, ba chiar fără ca ritmul lent al mişcărilor să dea impresia că ar fi vorba de-o urmărire. De aceea Gregor rămase deocamdată pe podele, de teamă ca nu cumva tatăl sau, văzându-l căţărându-se pe pereţi sau pe plafon, să-şi imagineze că avea vreo intenţie rea. Gregor întrevedea limpede, fireşte, că nu putea rezista multă vreme la această alergătură, dat fiind că, în timp ce tatăl său făcea un singur pas, el trebuia să-şi mişte de nenumărate ori picioruşele. Începu să simtă că-şi pierde răsuflarea, mai ales că nici înainte vreme nu se prea putuse lăuda cu plămânii. Mergea astfel şerpuind într-una şi, stăpânit de gândul de a-şi păstra toate forţele în vederea unui efort suprem, abia dacă-şi mijea ochii; iar zăpăceala care-l cuprinsese îl făcu să nu se mai gândească decât la fugă, ca singurul mijloc posibil de scăpare, uitând că mai avea la dispoziţie şi pereţii, chiar dacă erau mascaţi în parte de mobile frumos sculptate, pline de horbote şi dantele. Deodată ceva trecu în zbor uşor chiar pe lângă el, căzu jos şi se duse de-a dura înaintea lui. Era un măr; numaidecât zbură şi al doilea după el; de spaimă, Gregor se opri pe loc; era inutil să alerge mai departe, de vreme ce tatăl lui se hotărâse să-l bombardeze. Acesta îşi umpluse buzunarele din fructiera de pe bufet şi acum arunca măr după măr, deocamdată fără să ochească precis. Merele mici şi roşii se rostogoleau pe jos şi se ciocneau între ele, de parcă erau electrizate. Un măr, aruncat fără multă forţă, atinse spinarea lui Gregor, dar lunecă pe ea fără să-i facă vreun rău; următorul însă, care veni numaidecât, se înfipse pur şi simplu în spinarea lui; Gregor încercă să se târască mai departe, ca şi cum ar fi sperat că – deplasându-se – va putea scăpa de îngrozitoarea durere care-l săgetase pe neaşteptate; dar se simţi ţintuit locului şi se întinse cât era de lung, pierzându-şi cunoştinţa cu totul. Cu o ultimă privire mai văzu uşa de la camera lui deschizându-se brusc, apoi pe sora lui ţipând şi alergând după mama, care fugea înainte, fără bluză, întrucât Grete i-o scosese în timpul leşinului pentru a o ajuta să respire mai uşor; văzu de asemeni cum mama se repezi spre tata, pierzându-şi pe drum fustele descopciate şi împiedicându-se în ele, apoi cum îl cuprinse cu braţele pe după gât, lipindu-se de el, şi cum – în timp ce lui Gregor i se împăienjeniseră ochii – îl implora să cruţe viaţa fiului lor.

III

Mărul rămase înfipt în carnea lui – amintire palpabilă – întrucât nimeni nu îndrăznise să-l scoată de-acolo; iar grava rană, de pe urma căreia zăcu mai bine de o lună, părea să-i fi amintit chiar şi tatălui său că, în ciuda tristei şi respingătoarei forme actuale, Gregor era totuşi un membru al familiei, pe care nu-l putea trata ca pe-un duşman, şi că datoria familiei era să-şi înfrângă dezgustul şi să-l tolereze, pur şi simplu să-l tolereze.

Şi chiar dacă, din cauza rănii, Gregor îşi pierduse mult din agilitate, probabil pentru totdeauna, şi-i trebuiau deocamdată minute întregi pentru a traversa camera, ca un bătrân invalid – de căţărat pe pereţi nici nu mai putea fi vorba – totuşi obţinuse, în schimbul acestei agravări a stării sale, o compensaţie care i se părea satisfăcătoare: uşa sufrageriei se deschidea acum în fiecare seară şi Gregor – care începea să supravegheze nerăbdător uşa cu un ceas, două înainte – putea să vadă, din ascunzişul camerei sale întunecate, întreaga familie stând la masa luminată, şi putea asculta discuţiile, cu încuviinţarea lor, deci cu totul altfel decât înainte.

Desigur că nu mai erau discuţiile însufleţite de altădată, la care Gregor se gândea totdeauna cu nostalgie când se vâra în aşternutul jilav al vreunei cămăruţe de hotel. Acum nu prea aveau multe să-şi spună. Tata adormea în fotoliul său îndată după cină; mama şi sora se îndemnau reciproc la tăcere; aplecată, la lumina lămpii, mama broda rufărie fină pentru un magazin de lenjerie; sora, care se angajase vânzătoare, învăţa seara stenografia şi franceza, pentru a putea obţine cândva un post mai bun. Tata se trezea uneori şi, ca şi cum n-ar fi dormit între timp, îi spunea mamei: „Ce mult mai lucrezi azi!”, apoi adormea la loc, în vreme ce mama şi sora îşi zâmbeau ostenite.

Stăpânit de un fel de încăpăţânare capricioasă, tata refuza să-şi scoată livreaua, chiar şi acasă; şi, pe când halatul de casă atârna inutil în cuier, el aţipea în fotoliul lui, complet îmbrăcat, de parcă ar fi vrut să fie gata de serviciu în orice clipă şi s-ar fi aşteptat să audă, chiar şi aici, chemarea vreunui superior. Din această cauză uniforma lui, care nu fusese nouă nici când o primise, îşi pierdea din strălucire pe zi ce trecea, oricâtă grijă aveau mama şi Grete s-o cureţe; iar Gregor privea adeseori seri întregi la acest surtuc, plin tot de pete şi cu nasturii lustruiţi lună, în care bătrânul tată dormea cât se poate de incomod, dar liniştit.

De-ndată ce bătea ora zece, mama încerca să-l trezească pe tata vorbindu-i încetişor, apoi căuta să-l convingă că e vremea de mers la culcare, întrucât ăsta nu e somn adevărat, iar el, care trebuie să fie la serviciu dimineaţa la şase, are nevoie să doarmă bine. Dar, cu încăpăţânarea care pusese stăpânire pe el de când era uşier, bătrânul stăruia totdeauna să mai rămână la masă, deşi adormea numaidecât din nou, cu regularitate, iar după aceea cu greu mai putea fi determinat să se mute din fotoliu