căţărat pe perete. Nu izbuti să-şi păstreze cumpătul decât, probabil, pentru că era şi mama de faţă; îşi plecă faţa spre ea, pentru a o împiedica să se uite în jur, şi-i vorbi precipitat, tremurând toată: „Vino, nu vrei să mergem mai bine, pentru o clipă, îndărăt în sufragerie?” Gregor înţelese limpede intenţia Gretei; voia s-o pună pe mama la adăpost, pentru ca după aceea să-l gonească de pe perete. Ei bine, n-avea decât să încerce! Sta întins, cât era de lung, pe tabloul lui şi n-avea de gând să renunţe şi la acesta. Mai degrabă îi va sări surorii în cap.

Dar cuvintele rostite de Grete nu avură alt rezultat, decât s-o neliniştească pe mama sa, care făcu un pas într-o parte, zări imensa pată cafenie de pe tapetul înflorat, scoase un ţipăt şi, până să-şi dea seama că era vorba de Gregor, icni cu glas strident şi sugrumat: „O, Doamne! 0, Doamne!”, apoi căzu pe canapea, cu braţele întinse în lături, parcă a renunţare totală, şi rămase nemişcată. „Uf, Gregor!” strigă Grete, ameninţându-l cu pumnul şi sfredelindu-l cu privirea. Erau primele cuvinte pe care i le adresa direct, de când se metamorfozase. Apoi Grete alergă în camera alăturată, pentru a aduce niscaiva săruri, cu care s-o trezească pe mama din leşin; Gregor se hotărî să dea şi el o mână de ajutor – pentru salvarea tabloului mai era timp şi după aceea; dar se lipise puternic de tablou şi trebui să facă un efort violent pentru a se desprinde; alergă îndată în camera de alături, ca şi cum ar fi fost în stare s-o ajute pe Grete cu sfatul, ca odinioară; dar trebui să rămână inactiv în spatele ei, în timp ce ea răscolea febril printre sticluţe; ba o mai şi sperie, când fata se întoarse şi dădu cu ochii de el; o sticluţă îi scăpă pe jos şi se făcu ţăndări; un ciob îl răni pe Gregor la faţă, în timp ce doctoria corozivă îi scălda picioruşele; fără să mai întârzie, Grete luă atâtea sticluţe, câte putea ţine în mână, şi alergă îndărăt la mama, închizând uşa cu piciorul. Gregor se văzu aşadar izolat de mama, care era poate pe moarte, din cauza lui; uşa nu putea s-o deschidă, de teamă ca nu cumva s-o pună pe fugă pe sora lui, şi ea trebuia doară să rămână lângă mama; n-avea altceva de făcut, decât să aştepte; chinuit de remuşcări şi de îngrijorare, începu să se târască peste tot, se căţăra pe pereţi, pe mobile şi pe tavan, apoi, cuprins de disperare şi simţind că totul parcă i se învârte în jur, căzu lat în mijlocul mesei celei mari.

Trecu o vreme; Gregor sta locului, istovit; în jur domnea linişte – poate că era semn bun. Deodată se auzi soneria. Servitoarea era încuiată, fireşte, în bucătărie, aşa că trebui să se ducă chiar Grete să deschidă. Venise tata. „Ce s-a întâmplat?” fură primele lui cuvinte; fără îndoială că înfăţişarea fetei îl făcuse să bănuiască ceva. Grete răspunse cu glas înfundat – probabil îşi ascunsese faţa la pieptul tatălui: „A leşinat mama dar acum îi e mai bine; Gregor a ieşit din ascunzătoare!” „Mă aşteptam la una ca asta, răspunse tata, de când vă tot spun eu, dar cine se-nţelege cu voi, femeile!” Gregor îşi dădu seama că tata interpreta greşit lămuririle laconice ale fetei şi-şi închipuia că fiul lui se făcuse vinovat de vreo violenţă. De aceea Gregor trebuia să încerce acum să-l îmbuneze, căci de explicaţii mai pe larg n-avea nici timp şi nici nu era în stare. Aşa că se refugie lângă uşa camerei lui şi se lipi de ea, pentru ca, atunci când va intra în sufragerie, tata să vadă numaidecât buna intenţie a lui Gregor de-a se întoarce în odaia sa, şi să-şi dea seama că nu e nevoie să-l gonească cu forţA. Ci doar să-i deschidă uşa pentru ca el să dispară numaidecât.

Dar tata nu era în dispoziţia de-a observa asemenea subtilităţi. „Aha!” strigă el de cum intră, cu o intonaţie de mânie şi totodată de bucurie. Gregor îşi depărta capul de uşă şi-l ridică spre tatăl lui. Dar nu-şi închipuise să-l vadă aşa, cum arata acum; e drept că, în ultima vreme, se lăsase furat de noul său obicei de-a se căţăra peste tot şi uitase să se mai intereseze, ca la început, de toate evenimentele din restul apartamentului; şi doar trebuia să se aştepte la unele schimbări. Totuşi, totuşI. Mai era acesta într-adevăr tatăl lui? Era oare acelaşi om, care şedea ghemuit în pat, ostenit, atunci când Gregor pleca altădată la drum; care, la întoarcere, îl primea îmbrăcat în halat, şezând în fotoliu; care nici măcar nu mai era în stare să se scoale şi se mulţumea doar să ridice braţele în semn de bucurie; şi care, în cursul rarelor plimbări familiale – în două-trei duminici din an şi în zilele de mare sărbătoare – se târa anevoie între Gregor şi mama, deşi mergeau destul de încet; acel bătrânel care umbla încotoşmănat într-un palton răpănos, sprijinindu-se cu grijă în baston, şi care, când voia să spună ceva, se oprea în loc şi-şi chema însoţitorii lângă el? Acum însă îşi revenise atât de bine, încât Gregor nu-l mai recunoştea; avea pe el o uniformă albastră, strânsă pe corp şi cu nasturi aurii, cum purtau uşierii instituţiilor bancare; peste gulerul înalt şi rigid al uniformei se revărsa o guşă dublă, bine împlinită; umbrită de sprâncene stufoase, privirea ochilor lui negri ţâşnea vioaie şi tânără; părul alb, de obicei răvăşit, şi-l pieptănase cu cărare în creştet şi-l ferchezuise cu grijă. Bătrânul îşi aruncă pe canapea şapca, pe care era brodată monograma unei bănci oarecare – făcând-o să descrie un arc de cerc de-a curmezişul camerei – apoi, răsfrângându-şi pulpanele lungi ale surtucului spre spate şi vârând mâinile în buzunare, se îndreptă spre Gregor, cu o privire cruntă. Nici el singur nu ştia ce trebuia să facă; în orice caz păşea rar, ridicând picioarele mult în sus, iar Gregor privi uimit la grosimea neobişnuită