oare Gregor – care se obişnuise de atâta vreme cu mobilele din camera lui – nu va avea, şi el, acelaşi, sentiment şi nu se va simţi părăsit, în odaia goală? Apoi conchise vorbind în şoaptă, ca totdeauna, de parcă ar fi vrut ca Gregor – despre care nu ştia în ce loc se află – să nu-i audă nici măcar vocea, căci despre faptul că nu înţelege cuvintele era convinsă. „Şi-apoi prin scoaterea mobilelor, dăm dovadă că renunţăm la orice speranţă de a-l mai vedea însănătoşit şi că-l părăsim fără milă, în voia soartei? Cred că cel mai bun lucru ar fi să încercăm a păstra camera în starea dinainte, pentru ca Gregor să găsească totul neschimbat, când se va reîntoarce la noi, şi sa poată uita mai uşor cele petrecute între timp.”

Auzind aceste cuvinte ale mamei, Gregor îşi dădu seama că cele două luni, în care nimeni nu-i adresase cuvântul şi în care dusese o viaţă monotonă în sânul familiei, îi tulburaseră probabil minţile; altfel nu-şi putea explica cum de-l cuprinsese dorinţa nestrămutată de a-şi vedea camera golită de mobile. Oare dorea cu adevărat ca odaia lui caldă şi confortabil mobilată, cu piese de familie, să fie transformată într-o cavernă, unde să se poată târî nestingherit în toate direcţiile, deşi preţul acestei libertăţi ar fi însemnat uitarea rapidă şi totală a trecutului său omenesc? Era oare pe punctul de-a uita totul şi doar vocea mamei, pe care n-o mai auzise de mult, izbutise să-l trezească din această toropeală? Nu, nu trebuia scos nimic din cameră; totul trebuia să rămână pe loc; nu se putea lipsi de influenţa binefăcătoare a mobilelor; chiar dacă acestea îl împiedicau să se târască fără rost în toate direcţiile, nu era nici o pagubă; dimpotrivă, era mai bine aşa.

Din păcate, Grete fu de altă părere decât mama; ea se obişnuise – fireşte, pe bună drepte – să treacă în faţa părinţilor drept o autoritate în toate chestiunile care-l priveau pe Gregor; aşa că, şi de rândul acesta părerea mamei o determină să hotărască, dimpotrivă, scoaterea nu numai a dulapului şi biroului, cum intenţionase la început, dar şi a tuturor celorlalte mobile, cu excepţia indispensabilei canapele. Desigur că hotărârea nu fusese dictată numai de încăpăţânarea ei copilărească şi de sentimentul încrederii în sine, pe care-l dobândise, atât de pe neaşteptate şi cu atâta trudă, în ultima vreme; dar Grete observase, totodată, că Gregor avea nevoie de mult spaţiu pentru a se mişca în voie şi că – din câte îşi putea da ea seama – nu se folosea câtuşi de puţin de mobile. Poate că mai contribuise, însă, la hotărârea asta şi romantismul vârstei – un sentiment care caută totdeauna satisfacţie şi care-i insuflase dorinţa să dramatizeze peste măsură situaţia fratelui său, pentru a putea să i se devoteze cu atât mai mult. Căci nimeni, în afară de ea, n-ar fi cutezat să intre într-o cameră, în care Gregor hălăduia între pereţii goi.

Iată de ce nu se lăsă clintită din hotărârea ei, aici chiar de către mama care, simţindu-se neliniştită şi nesigură în camera lui Gregor, amuţi în curând şi începu s-o ajute, după puterile ei, la căratul mobilelor afară. La urma urmei, Gregor putea să se lipsească de dulap, dar biroul ar fi trebuit să rămână la locul lui. Abia părăsiră femeile camera, împingând dulapul cu opinteli şi icneli, că Gregor şi scoase numaidecât capul de sub canapea, ca să vadă cum ar putea interveni şi el, cât mai prudent şi mai cu tact. Din nefericire, însă, cea care se întoarse mai întâi fu tocmai mama, în timp ce Grete rămase în camera de alături, unde cuprinsese dulapul cu braţele şi încerca zadarnic să-l clintească din loc, clătinându-l într-o parte şi într-alta. Dar mama nu era obişnuită cu aspectul fiului ei şi ar fi putut să se îmbolnăvească de spaimă; aşa că Gregor, speriat se retrase de-a-ndărătelea până la celălalt capăt ai canapelei şi nu putu evita ca, în faţă, cearşaful să se mişte puţin. Acest fapt fu de-ajuns pentru a atrage atenţia mamei; ea rămase o clipă ţintuită locului, apoi alergă îndărăt la Grete.

Deşi Gregor îşi repeta într-una că nu se întâmpla nimic neobişnuit, şi că doar se schimba locul câtorva mobile, trebui să recunoască, până la urmă, că acest dute-vino al femeilor, micile lor exclamaţii, hârşâitul mobilelor pe duşumele îi făceau impresia unui vacarm ce izbucnea din toate părţile; şi, oricât îşi ascundea capul, strângându-şi picioarele şi ghemuindu-se la pământ, era nevoit să-şi spună că nu va mai putea îndura multa vreme tortura asta. Femeile îi goliră camera şi luară tot ce-i era drag; dulapul, în care-şi ţinea traforajul şi toate sculele, fusese scos; acum încercau să clintească biroul, ale cărui picioare se adânciseră cu vremea în lemnul podelei – biroul pe care îşi scrisese temele ca student la Academia Comercială, ca elev de liceu şi chiar ca şcolar în clasele primare; acum nu mai avea timp să ţină seamă de bunele intenţii ale celor două femei, de a căror prezenţă în cameră aproape că uitase, mai ales că oboseala le făcea să robotească în tăcere şi nu se mai auzea decât tropăitul înfundat al paşilor lor pe duşumele.

Astfel Gregor ieşi la iveală – în clipa când femeile tocmai se rezemaseră de birou, în camera alăturată, pentru a-şi trage sufletul – şi îşi schimbă de patru ori direcţia mersului, întrucât nu ştia nici el ce trebuia să salveze mai întâi; deodată zări pe peretele gol tabloul doamnei îmbrăcată toată în blănuri, se caţără grăbit în sus şi se lipi cu abdomenul înfierbântat pe geamul rece, care-i dădu o senzaţie plăcută de răcoreală Măcar tabloul acesta, pe care-l acoperea cu trupul lui, nu i-l va lua nimenI. Întoarse capul spre uşă, pentru a putea observa femeile când vor reveni în odaie.

Ele nu se odihniră prea mult şi se întoarseră îndată; Grete o prinse pe mama de mijloc aproape purtând-o pe sus. „Ei, acum ce mai luăm?” spuse fata privind în jur. Deodată dădu cu ochii de Gregor,