o parte integrantă a amestecului de izbucniri de bucurie şi jale, de suferinţă şi sărbătoare. Voiau să stea acolo cu ei, liderul şi  simbolul lor, salvatorul şi îndrumătorul lor, dar nimănui nu  păru să îi treacă prin minte că era nedormit, că dorea să fie doar cu câţiva dintre ei. Trebuia să le vorbească celor care îşi  jeleau morţii, să dea mâna cu ei, să fie martorul lacrimilor pe care le vărsau, să le primească mulţumirile, să asculte veştile care se auzeau din toate părţile, în timp ce orele dimineţii se scurgeau; cei aflaţi sub puterea blestemului Imperius, din toate colţurile ţării, îşi reveneau în fire, Devoratorii Morţii fugeau sau erau prinşi, nevinovaţii din Azkaban erau eliberaţi chiar în clipa  aceea şi, pentru moment, Kingsley Shacklebolt fusese numit  ministru al Magiei. Trupul neînsufleţit al lui Cap-de-Mort fu mutat într-o cameră de lângă Marea Sală, departe de Fred,  Tonks, Lupin, Colin Creevey şi încă cincizeci de persoane care muriseră luptând împotriva lui. McGonagall pusese la loc  mesele caselor, dar nimeni nu mai ţinea cont de organizarea  acestora: erau amestecaţi cu toţii, profesori şi elevi, fantome şi  părinţi, centauri şi spiriduşi de casă. Firenze se refăcea într-un  colţ, iar Grawp se uita printr-o fereastră spartă şi oamenii îi  aruncau mâncare în gura zâmbitoare. După o vreme, Harry se trezi pe o bancă lângă Luna; era extenuat şi sleit de puteri.

— In locul tău, cred că aş vrea puţină linişte, spuse ea.

— E tot ce mi-aş putea dori, răspunse el.

— Le distrag eu atenţia, îl asigură ea. Pune-ţi pelerina!

Şi, înainte ca Harry să apuce să spună ceva, Luna strigase deja:

— Vaaai, uite, o Grozăvie Straşnică! şi arătă afară, pe fereastră. Toţi cei care auziră se uitară în jur şi Harry îşi puse Pelerina Invizibilă pe furiş şi se ridică.

Acum putea să meargă prin sală fără să fie oprit. O zări pe Ginny la două mese depărtare, stând cu capul pe umărul  mamei ei. O să aibă timp să-i vorbească mai târziu, o să aibă  ore şi zile întregi în care să-i vorbească, poate chiar ani. II văzu pe Neville mâncând cu sabia lui Cercetaş lângă farfurie,  înconjurat de un grup de admiratori înfocaţi. Merse pe culoarul  dintre mese şi îi zări pe cei trei Reacredinţă, strânşi unii întralţii, nesiguri dacă aveau voie să fie acolo, dar nimeni nu îi băga  în seamă. Oriunde se uita, vedea familii reunite şi, până la  urmă, îi găsi pe cei doi cu care voia să fie cel mai mult dintre toţi.

— Eu sunt, murmură el, lăsându-se pe vine între ei. Vreţi să

veniţi cu mine?

Se ridicară imediat şi el, Ron şi Hermione ieşiră împreună din Marea Sală. Din scara din marmură lipseau bucăţi mari,  dispăruse o parte din balustradă şi, în timp ce urcară, găsiră  dărâmături şi pete de sânge la fiecare pas. II auziră de departe pe Peeves, vâjâind pe coridoare şi cântând un imn victorios, pe care îl compusese el însuşi: Am reuşit, am izbândit, micuţul  Potter Va izgonit, Lordul e dus la putrezit, vremea distracţiei a  venit!

— Reuşeşte să reflecte foarte bine magnitudinea tragicului  eveniment, nu-i aşa? spuse Ron, deschizând o uşă şi făcându-le loc să treacă lui Harry şi Hermione.

Harry se gândi că avea să fie şi fericit, dar, în momentul acela,  bucuria îi era înăbuşită de oboseală şi durerea pierderii lui  Fred, Lupin şi Tonks îl sfredelea ca o durere fizică la fiecare câţiva paşi. Sentimentul cel mai pregnant era cel de mare uşurare şi dorinţa de a dormi. Dar, mai întâi, le datora o  explicaţie lui Ron şi Hermione, care fuseseră lângă el atâta amar de vreme şi meritau să ştie adevărul. Făcu eforturile necesare şi  le povesti ce văzuse în Pensiv şi ce se întâmplase în pădure şi  nici măcar nu începuseră să îşi exprime uimirea, când ajunseră, în sfârşit, în locul spre care merseseră, fără ca niciunul dintre ei să fi menţionat care era destinaţia. De când îl văzuse ultima dată, garguiul care păzea intrarea în  biroul directorului fusese dărâmat; stătea căzut într-o parte şi  părea puţin ameţit, iar Harry se întrebă dacă mai putea să  distingă parolele.

— Putem să urcăm? îl întrebă pe gargui.

— Chiar te rog, gemu statuia.

Păşiră peste el şi urcară pe scara în spirală, care se mişca încet în sus, ca un lift. Harry deschise uşa de la capătul ei.

Apucă să zărească pentru o fracţiune de secundă Pensivul din piatră de pe birou, acolo unde îl lăsase, şi atunci un zgomot asurzitor îl făcu să ţipe şi să se gândească la blesteme şi la  întoarcerea Devoratorilor Morţii, la învierea lui Cap-de-Mort... Dar erau aplauze. Directorii şi directoarele de la Hogwarts se ridicaseră în picioare şi îl aplaudau de pe toţi pereţii, îşi fluturau pălăriile şi, în unele cazuri, perucile, îşi întindeau mâinile în  afara ramelor, pentru a da noroc între ei, dansau pe scaunele

pe care fuseseră pictaţi, Dilys Derwent plângea în hohote, fără  să se sinchisească de nimeni, Dexter Fortescue îşi vântura  cornetul acustic şi Phineas Nigellus strigă, cu vocea sa stridentă  şi ascuţită:

— Să nu uităm că au avut un rol şi Viperinii! Să nu uităm  de contribuţia noastră!  Dar Harry nu avea ochi decât pentru cel care stătea în portretul cel mai mare, aflat chiar în spatele scaunului directorului. Din  spatele ochelarilor cu lentile în formă de semilună îi alunecau lacrimi până în barba lungă, argintie; mândria şi recunoştinţa  pe care le radia îl umplură pe Harry de acelaşi sentiment de alinare ca şi cel pe care i-l aducea cântecul păsării phoenix.

Până la urmă, Harry ridică mâinile şi portretele tăcură  respectuos, zâmbind larg, ştergându-se la ochi şi aşteptând nerăbdătoare să îl audă vorbind. Insă Harry i se adresă lui  Dumbledore, alegându-şi cuvintele cu foarte mare grijă. Cu  toate că era extenuat şi avea privirea înceţoşată, trebuia să mai  facă acest ultim efort, să ceară un ultim sfat.

— Obiectul ascuns în hoţoaică, începu el, l-am scăpat în  pădure. Nu ştiu exact unde anume, dar nu mă duc să-1 mai  caut.