— Da, dragul meu băiat, spuse Dumbledore, în timp ce colegii săi din portrete părură derutaţi şi curioşi. Este o decizie înţeleaptă şi curajoasă, dar mă aşteptam la aşa ceva din partea  ta. Ştie cineva unde a căzut?

— Nu ştie nimeni, spuse Harry şi Dumbledore încuviinţă.  Dar voi păstra cadoul lui Ignotus, continuă el şi Dumbledore zâmbi voios.

— Sigur că da, Harry, este al tău pentru totdeauna, până îl  vei da mai departe!

— Şi a mai rămas aceasta.

Harry ridică Bagheta din Soc, pe care Ron şi Hermione o priviră cu o veneraţie observată de către Harry, în ciuda ameţelii şi  lipsei de somn. Nu se bucură deloc să o vadă.

— Nu o vreau, spuse Harry.

— Poftim? zise Ron răspicat. Nu eşti în toate minţile?

— Ştiu că este puternică, spuse Harry obosit. Dar eram mai  mulţumit de a mea. Aşa că...

Scotoci în punguţa de la gât şi scoase cele două jumătăţi din lemn de tisă, care încă mai erau abia legate între ele de un fir extrem de subţire din pană de phoenix. Hermione spusese că  nu putea fi reparată, că era distrusă aproape complet. Tot ce ştia Harry era că, dacă nu avea să funcţioneze asta, nu mai  avea să funcţioneze nimic. Puse bagheta ruptă pe biroul  directorului, o atinse cu vârful Baghetei din Soc şi spuse:

— Reparo.

Bagheta se lipi la loc şi, în clipa aceea, din capăt îi ţâşniră scân

tei roşii. Harry ştia că reuşise. Luă bagheta din lemn de tisă şi  pană de phoenix şi simţi dintr-odată o căldură în degete, de parcă mâna şi bagheta se bucurau să fie din nou împreună.

— O să pun Bagheta din Soc înapoi unde îi este locul, îi  spuse lui Dumbledore, care îl privea cu nespus de mult drag şi  admiraţie. Poate să rămână aici. Dacă voi muri din cauze naturale, ca şi Ignotus, îşi va pierde puterea, nu-i aşa? Ultimul  său stăpân va rămâne neînvins. Şi acesta îi va fi sfârşitul.

Dumbledore încuviinţă din cap. Îşi zâmbiră unul altuia.

— Eşti sigur? spuse Ron cu o nuanţă de dorinţă în voce,  privind la Bagheta din Soc.

— Cred că Harry are dreptate, spuse Hermione încet.

— Bagheta asta atrage mult mai multe probleme decât  beneficii, îi explică Harry. Întoarse spatele portretelor pictate,  gândindu-se acum doar la patul cu baldachin care îl aştepta în  Turnul Cercetaşilor şi întrebându-se dacă nu cumva i-ar fi  putut aduce Kreacher un sendviş la pat, şi spuse:

— Şi, sincer să fiu, am avut probleme cât pentru o viaţă  întreagă.

Epilog

Nouasprezece ani mai tarziu

— Ron!

Lily şi Hugo râseră, dar Albus şi Rose aveau un aer solemn.

— Nu vorbeşte serios, spuseră Hermione şi Ginny, dar Ron  nu mai era atent. Întâlni privirea lui Harry şi făcu semn cu capul spre un punct aflat la vreo patruzeci de metri depărtare.  Aburul se mai risipise pentru moment şi trei oameni se prefigurau limpede pe fundalul înceţoşat.

— Ia uite cine e.

Draco Reacredinţă stătea acolo cu soţia şi fiul său, purtând o haină neagră, închisă cu nasturi până la gât. Începuse să  chelească un pic în jurul tâmplelor şi frunţii şi asta îi scotea în  evidenţă bărbia ascuţită. Băiatul semăna cu Draco la fel de bine cum semăna Albus cu Harry. Draco îi zări pe Harry, Ron,  Hermione şi Ginny uitându-se la el, îi salută scurt, făcând un  semn din cap, şi se întoarse din nou cu spatele.

— Deci el e micuţul Scorpius, spuse Ron în şoaptă. Ai grijă  să-l depăşeşti la toate examenele, Rosie. Slavă Domnului că ai  moştenit deşteptăciunea mamei tale.

— Ron, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Hermione, pe jumătate severă, pe jumătate amuzată. Nu mai încerca să-i  montezi unul împotriva altuia înainte să fi apucat măcar să  înceapă şcoala!

— Aşa e, iartă-mă! spuse Ron, dar nu se putu abţine şi  adăugă: Roşie, totuşi, să nu te împrieteneşti prea tare cu el.  Bunicul Weasley n-o să te ierte niciodată dacă te măriţi cu unul  cu sânge pur.

— Bună!

James apăru din nou, scăpase de cufăr, bufniţă şi cărucior şi  era evident că abia aştepta să le dea nişte veşti.

— Teddy e acolo, spuse el cu respiraţia tăiată, arătând peste umăr, spre norii învolburaţi de aburi. Tocmai l-am văzut! Şi  ghiciţi ce face? Se sărută cu Victoire!

Se uită la adulţi, dezamăgit în mod evident de lipsa lor de reacţie. Toamna păru să vină brusc în anul acela. Dimineaţa  zilei de întâi septembrie era răcoroasă şi aurie ca un măr şi, în  timp ce micuţa familie traversa şoseaua aglomerată spre gara  mare şi cenuşie, fumul din ţevile de eşapament şi răsuflarea  trecătorilor sclipeau ca nişte pânze de păianjen în aerul rece.

Peste cărucioarele pline pe care le împingeau părinţii erau două  colivii mari, bufniţele dinăuntru ţipau indignate şi o fetiţă  roşcată mergea înlăcrimată în urma celor doi fraţi, ţinându-l  strâns de mână pe tatăl ei.

— Nu mai e mult şi o să mergi şi tu, îi spuse Harry.

— Mai sunt doi ani, se smiorcăi Lily. Vreau să merg acuml Navetiştii se holbară curioşi la bufniţe, în timp ce familia îşi croia drum spre bariera dintre peroanele nouă şi zece. Vocea lui Albus fu purtată până la Harry peste hărmălaia din jur; fiii săi continuau cearta pe care o începuseră în maşină.

— Ba nu! N-o să fiu la Viperini!

— James, termină cu asta! spuse Ginny.

— N-am zis decât că s-ar putea să fie, explică James,  zâmbindu-i fratelui său mai mic. Ce-i rău în asta? S-ar putea să  fie la Vi... Dar James văzu că mama sa îl priveşte atent şi tăcu.  Cei cinci Potteri se apropiară de barieră. Aruncându-i peste umăr o privire destul de îngâmfată fratelui său mai mic, James  apucă în mâini căruciorul de la mama lui şi o luă la fugă.

Dispăru în clipa următoare.

— O să-mi scrieţi, nu? îşi întrebă imediat Albus părinţii,  profitand de absenţa momentană a fratelui său.

— O să-ţi scriem zilnic, dacă vrei, spuse Ginny.

— Nu