José Arcadio Buendía recapitulă în chip amănunțit cum a întemeiat satul, cum au fost împărțite pămînturile, cum s-au deschis drumurile, cum s-au realizat îmbunătățirile atunci cînd s-a făcut simțită nevoia, toate acestea fără să inoportuneze vreun guvern și fără ca cineva să fi venit să-i deranjeze.

— Sîntem atît de pașnici încît nici n-am apucat să murim de moarte naturală, adăugă el. Puteți constata că nu avem încă nici cimitir.

Nu s-a plîns că guvernul nu le venise în ajutor. Dimpotrivă, se felicita că-i lăsase să se dezvolte în pace pînă acum și nădăjduia că așa va fi și de acum înainte, căci ei nu întemeiaseră un sat pentru ca primul venit să înceapă să le dicteze ce să facă. Don Apolinar Moscote se îmbrăcă cu o vestă lungă din doc, albă ca și pantalonii săi, fără să se îndepărteze o singură clipă de frumoasele sale maniere.

— În cazul că veți dori să rămîneți aici ca un cetățean obișnuit, atunci fiți binevenit, conchise José Arcadio Buendía. Dar dacă veniți să semănați dezordinea, obligîndu-i pe oameni să-și spoiască în albastru casele, puteți să vă luați catrafusele și să vă întoarceți de unde ați venit. Căci casa mea trebuie să rămînă și va rămîne albă ca o porumbiță.

Don Apolinar Moscote deveni palid de tot. Se retrase un pas înapoi, strînse fălcile zicînd cu oarecare amărăciune:

— Vă avertizez că sînt înarmat.

José Arcadio Buendía n-ar fi putut spune în ce clipă îi renăscu în brațe acea forță juvenilă cu care odinioară culca la pămînt un cal. Îl apucă pe don Apolinar Moscote de gulerul hainei și-l ridică pînă la înălțimea privirii sale.

— Dacă fac aceasta, îi spuse el, este pentru că prefer să vă transport de viu decît să am toată viața pe conștiință moartea dumneavoastră.

Îl trambală astfel pînă la mijlocul străzii și-l puse pe picioare cu fața spre drumul către mlaștină. Nu trecuse o săptămînă și reveni, însoțit de șase soldați, desculți și zdrențăroși, înarmați cu flinte, și urmat de o căruță cu boi în care călătoreau soția și cele șapte fiice ale sale. După aceea sosiră alte două căruțe cu mobilele, cuierele și ustensilele casnice. Își instală familia la hotelul lui Iacob, pînă își va găsi o casă, și redeschise biroul sub protecția soldaților. Vechii pionieri ai satului Macondo, deciși să-i alunge pe invadatori, veniră să se pună la dispoziția lui José Arcadio Buendía împreună cu fiii lor mai mari. Acesta se opuse însă, explicîndu-le că don Apolinar Moscote a revenit cu soția și cu fiicele sale și că nu era demn pentru un bărbat să-l umilești pe altul în fața familiei lui. Astfel hotărî să reglementeze prietenește situația.

Aureliano îl însoți. Încă din vremea aceea începuse să poarte mustață neagră cu firele pomădate și avea o voce de stentor care urma să-l facă celebru în război. Lipsiți de arme, nefăcînd caz de santinele, pătrunseră în biroul judecătorului. Don Apolinar Moscote nu-și pierdu sîngele rece. Le prezentă pe două dintre fiicele sale care din întîmplare se aflau acolo: pe Amparo, de șaisprezece ani, brunetă ca și mama ei, și pe Remedios, o fetiță drăguță, abia de nouă ani, cu ten de crin și cu ochii verzi. Amîndouă aveau multă grație și educație. De îndată ce-și făcură intrarea, înainte chiar de a fi prezentate, ele aduseră niște scaune poftindu-i să se așeze. Dar amîndoi rămaseră în picioare.

— Foarte bine, prietene, zise José Arcadio Buendía. Veți rămîne aici, însă nu grație tîlharilor de drumul mare care sînt la ușa dumneavoastră, ci din considerație față de vrednica dumneavoastră soție și de fiicele dumneavoastră.

Don Apolinar Moscote păru tulburat, însă José Arcadio Buendía nu-i dădu timp să răspundă.

— Vă vom pune numai două condiții, adăugă el. În primul rînd, ca fiecare să-și poată spoi casa în culoarea pe care o dorește. Iar al doilea, ca soldații să plece de îndată. La rîndul nostru, vă garantăm că va domni ordinea.

„Îndreptătorul” îi întinse mîna dreaptă.

— Pe cuvînt de onoare?

— Pe cuvînt de inamic, răspunse José Arcadio Buendía. Și adăugă pe un ton amar: Căci vreau să vă spun un lucru, că dumneavoastră și eu vom continua să rămînem inamici.

Soldații își făcură bagajele în aceeași după-amiază. După cîteva zile, José Arcadio Buendía procură o casă pentru corregidor și familia lui. Pacea revenise în toate spiritele, afară de cel al lui Aureliano. Imaginea lui Remedios, fetița cea mai mică a judecătorului, care la vîrsta ei putea să-i fie fiică, rămăsese fixată dureros undeva în trupul său. Era o senzație fizică care aproape că-l jena cînd mergea, ca o pietricică în pantof.

IV

Noua casă, albă ca o porumbiță, fu inaugurată printr-un bal. Această idee îi venise Ursulei din după-amiaza aceea în care observase că Rebeca și Amaranta deveniseră adolescente, și fără a exagera prea mult s-ar putea spune că ceea ce o îndemnase în primul rînd să construiască a fost dorința de a le oferi tinerelor fete un loc potrivit unde să poată primi. Pentru ca nimic să nu tulbure frumusețea strălucitoare a proiectului ei, roboti ca un ocnaș în timpul lucrărilor de reamenajare încît, încă înainte de terminarea acestora, comandase o grămadă de ustensile și elemente decorative foarte scumpe, între care și acea minunată invenție care avea să stîrnească uimirea satului și bucuria tuturor tinerilor: pianul mecanic. L-au adus în piese detașate, în mai multe lăzi care au fost descărcate în același timp cu mobilele vieneze, cu cristalele de Boemia, cu vesela Companiei Indiilor, cu fețele de masă din olandă și o bogată varietate de lămpi și candelabre, vaze, ornamente și covoare. Societatea de import îi trimise pe costul ei un specialist italian, Pietro Crespi, însărcinat să asambleze și acordeze pianul mecanic, să le arate clienților modul de întrebuințare și să-i învețe să danseze pe melodiile la modă, înregistrate pe șase suluri de carton.

Pietro Crespi era un tînăr blond, cel mai frumos și mai bine crescut întîlnit vreodată la Macondo, atît de îngrijit în ținuta sa că, în ciuda căldurii sufocante, lucra într-o cămașă din brocart