locotenentul de roșiori și cu cei doi studenți pe acest fapt se întemeiază: toți au cultul lumilor nobile, al universurilor ideale. V-am spus că existența lor se desfășoară pe un plan înalt, aș îndrăzni să-l numesc metafizic, teologic. Căci, în fond, ce caută tinerii aceștia, dacă nu realitatea ultimă, care, pentru noi, oamenii, e aburită, camflată sub atîtea iluzii și erori? O caută și, aș îndrăzni să adaug, uneori o găsesc. Să-l ascultați pe locotenent vorbindu-vă despre atman sau, încă și mai tragic, despre mitul lui Adonis! Ați înțeles la ce fac aluzie. Nu la faptul că e tot atît de frumos ca Adonis, ci, din nefericire, la tragedia lui personală, o tragedie, de altfel, de ordin metafizic. Cred că v-am mai spus: totul a pornit de la Upanișade. Cînd locotenentul și-a pus întrebarea: „Cine sînt eu?” și a răspuns corect: „Eu, adevăratul eu, sînt atman”, care e identic cu brahman[4] (în sanscrită: atman brahmasmiti sau, folosind o altă expresie, ayam atma brahma), ceva s-a surpat în adîncurile ființei lui. Este ceea ce unii numesc ruptura metafizică. În cazul lui, traumatismul a fost total. Așa cum Adonis a fost rănit de un mistreț, adică indirect, castrat prin voința Afroditei, a unei mari zeițe, al cărei amant, fiu sau soț era, tot așa locotenentul a fost traumatizat prin întîlnirea cu realitatea ultimă, cu acest mister al identității brahman-atman. Dar n-aș vrea să mă înțelegeți greșit. N-aș vrea să credeți că e vorba de un accident de ordin fiziologic sau chiar psihosomatic. V-am spus că tragedia lui e de ordin metafizic și teologal. Nu interesează cu cîte femei se culcă locotenentul. Cînd l-a cunoscut primul student, se culca cu douăsprezece. Acum, în urmă, cînd l-am cunoscut eu, se culca cu unsprezece. Dar vă rog să nu vedeți în această diferență numerică o prevestire sinistră. Lucrul e mult mai grav. Continuînd să se comporte ca un Don Juan, locotenentul se comportă ca un Adonis. Înțelegeți ce vreau să spun: sufletește, e deja detașat. Or, la el, numai spiritul contează. Tragedia lui e de ordin spiritual. Dar, cum vă închipuiți, asta a adus o schimbare radicală în existența lor. Salonul, bunăoară, care era înainte consacrat petrecerilor și conferințelor, acum a devenit… Cum să vă spun? Aș exagera dacă aș spune un sanctuar, dar e ceva cam în sensul acesta: un loc rezervat meditațiilor și ceremoniilor. Mă veți întreba: dar femeile, toate acele femei tinere și frumoase, domnișoare, doamne, soții, văduve, care-l așteaptau acolo în salon, în fiecare seară, și pe care le închide cu cheia unul din studenți îndată ce aude ordonanța strigînd din curte: „Vine!”? Ei bine, dacă știți să vă puneți corect această întrebare, implicit ați aflat și răspunsul. Vă rog să nu stăruiți asupra ușii, nici asupra cheii – simbolurile acestea sînt perimate pentru un om de statura spirituală a locotenentului. Răspunsul îl aveți în definiția de la care am plecat: locotenentul nu poate fi descris decît în termeni de teologie negativă. Răspunsul îl aveți în conceptul de coincidentia oppositorum. Meditați asupra acestui detaliu: unsprezece femei, dar detașat. Cu alte cuvinte…

Se opri din nou și zîmbi cu înțeles, mai mult pentru sine.

— Vi s-a întîmplat vreodată să vă aflați într-o situație absolut fără ieșire, într-o situație absurdă pentru că n-are început și, ca atare, nu poate avea sfîrșit, nu-și poate găsi soluția pe nici unul din planurile realității imediate? Sau, ca să folosesc altă imagine, v-ați aflat vreodată într-o cameră fără absolut nici o ieșire, fără uși, fără ferestre, în care v-ați trezit fără să știți cum și din care, pe plan rațional, nu există nici o posibilitate de evadare?

Tăcu din nou și ne privi pe rînd, continuînd să zîmbească.

— Eu v-am întrebat doar. Răspunsul îl aștept de la dumneavoastră.

— Știu la ce faci aluzie, începu Gologan. Mi s-a întîmplat, într-adevăr, întocmai așa cum spui: să mă aflu într-o situație absolut fără ieșire. Eram cu mai mulți prieteni la cineva pe care nu l-ați cunoscut, la Stavroghin, faimosul Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale și delicatese. Deși au trecut de atunci aproape treizeci de ani, îmi aduc foarte bine aminte. Eram adunați acolo mai mulți prieteni, după un botez. Botezul avusese loc în dimineața aceea, dar, evident, în altă casă, într-un alt mediu – profesori secundari, preoți, pensionari – mult mai departe, într-o mahala. Eram la Stavroghin acasă și cine nu l-a cunoscut, nu-și poate închipui ce însemna asta în anii aceia. Trebuie doar să vă spun că magazinul de coloniale era la parter, la etajul I locuia o parte din familia lui Stavroghin – este prea complicat să vă spun de ce, cine și cum – iar în celelalte două etaje, doi și trei, locuia Stavroghin cu altă parte a familiei, dar locuia și singur, pentru că, vedeți, era un original, avea avere, avea și magazinul de delicatese, în fond își putea permite orice. Ne aflam, deci, cum vă spun, mai mulți prieteni la Stavroghin, după botez. Cînd, deodată, se aude soneria și se duce să deschidă chiar stăpînul casei. Eram toți curioși. Cine ar fi putut să fie? Pentru că, înțelegeți, nimeni nu știa că sîntem aici, la Stavroghin acasă. Toți își închipuiau că sîntem la botez, în celălalt mediu, la capătul orașului, la mahala. Deschide Stavroghin ușa și, închipuiți-vă, un bătrîn foarte corect îmbrăcat, foarte politicos, ne privește pe rînd și se vedea bine că nu-i venea să-și creadă ochilor. „Îmi permiteți, se adresă el lui Stavroghin. Cu cine am onoarea?” „Stavroghin”, se prezentă el. „Și aceștia, desigur, sînt prietenii dumneavoastră. Pot spune atunci că am avut noroc. Am încercat la toate celelalte etaje, dar fără rezultat.” „Ceilalți sînt la botez”, explică Stavroghin. „Mi-am închipuit”, vorbi bătrînul. Se apropie de fiecare din noi și, întinzîndu-ne mîna, se prezintă: „Herghelie. Aici îmi dau de obicei întîlnirile, adăugă el. Într-unul din aceste etaje. Anul trecut n-au putut veni toți. Baronul, bunăoară, se afla în