Surîsei în forul meu interior și închisei, de astă dată cu blîndețe, ușile. Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întîmplările celor părăsiți și îmi veni atunci în minte și felul cum îl cucerise și apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de șampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un T cu fierul înroșit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.

Mă îmbrăcai și plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară cînd îi vizitasem pentru întîia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întîmpină fosta mea soție, ca și cînd n-ar fi știut cine era bărbatul care intrase pe ușă, ci ca și cînd acum eu eram bărbatul ei de totdeauna și nimic nu se întîmplase vreodată între noi… „Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (și se ridică în picioare), hai, dragă, la mulți ani și nu mai umbla și tu cu o falcă în cer și una în pămînt, o singură viață are omul și…” Se ridicară toți, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca și cînd ar fi descoperit și el în clipa aceea că o singură viață are omul, și asta l-ar fi entuziasmat, și ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viață avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem și să chefuim. „Așa este, strigă marele Vasile, șeful clanului, neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne și vitamine, o viață are omul și un trai nenorocit.”

Nu s-ar fi zis, în ceea ce îl privea, sau cine știe? Dintre ei toți numai Tasia îmbătrînise. Tamara își pierduse orice fatalitate. Amîndouă, nu se știe de ce, aveau trăsăturile adîncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăția de culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alții și nu avui nici o curiozitate să-i cunosc. În același timp, la vederea acestor ființe care obosiseră se pare, în ritualul vieții lor anonime, știam că dacă am să rămîn să beau cu ei, depresiunea mea s-ar fi retras și i-aș fi văzut cine știe, poate în culori de epopee, în care nu triumfam decît eu și Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie tulburătoare de singurătate și nepăsare: știu multe, parcă voia să spună, dar eu nu vreau să știu nimic, deși m-ați silit să aflu, viața mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, rumoarea și paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu știu cine e, nici măcar nu mai țin minte că ne-am plimbat de-atîtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru mireasă, că m-am dat în călușei, și el mă pîndea pe de lături să nu mă piardă, că m-a ținut în brațe și mi-a arătat orașul, m-a dus la cișmar…

Nu așteptai să reînceapă conversația înnoitoare. Dădui paharul pe gît și o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu știam că o să ezite. „Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te cheamă tata.” Atunci ea se ridică și veni la mine, floare vie care nu știe cine o rupe și o duce la nas, dar care știe că asta o poate face încă și tata și mama și toți cei legați de nașterea și de mica ei existență. O acută durere mă înstrăină cîteva clipe de ignoranța vieții ei crude, după care îmi revenii, șoptindu-i zadarnic: „Vrei să vii cu mine? Nu te uita la mama, continuai, deși nu se uita la maică-sa, ei, ce zici?” „Tataaa, zise, ci tu nu mănînci nimic?” „Sigur, îi răspunsei, intri și tu în concretul clipei și eviți să răspunzi. Tata a mîncat, îți spun la revedere, trebuie să plec.” „Tataaa, zise, ci nu rămîi cu noi?” În loc să zică „merg și eu cu tine”. Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aș fi fost vesel și hotărît, bineînțeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi și mîine o mai las, să se bucure și tanti Tasia de sosirea ei, iar poimîine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ținea minte? Nu! „La cișmar”, zisei. Surîse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani și sufletește înflorise parcă doar în adîncime, fizic era tot atît de suavă și fragilă ca o crenguță. „Bine, zisei, dacă tu vrei să mănînc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău.”

„Da, zise Tasia, îți face hatîrul, pe noi nu ne onorează.” Cînd cineva îți vorbește urît fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în el o mare furie, abia stăpînită. Nu mai era aceeași Tasia, plină de atenție față de mine și ținîndu-mi partea. Cum mi-era foame, mă hotărîi să mănînc și devenii curios să aflu și ce avea cu mine. „Mi s-a părut că v-am deranjat”, zisei simulînd o nepăsătoare absență. „De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punîndu-mi în farfurie niște cîrnați și o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria-voastră, că ați ajuns mare și poate puneți și pentru noi, undeva, o vorbă bună.” „Cu mare plăcere, zisei, oricînd…” „Da, și acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă și ți-ai lăsat fetița pe mîini străine?”

Așa deci! Asta era furia ascunsă! Înțelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz doar între ea și Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea și în auzul celorlalți și mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matilda versiunea aceasta a