întorcea. Harry îşi aduse aminte de cum se plimba  unchiul Vernon prin sufragerie cu atât de mult timp în urmă.  Hagrid, Hermione şi Lupin stăteau aliniaţi, privind tăcuţi spre cer. Niciunul dintre ei nu întoarse privirea când Harry şi Ginny  se alăturară şi ei străjii lor mute. Minutele păreau să se dilate,  devenind ani, nu altceva. Cea mai mică pală de vânt îi făcea pe toţi să tresară şi să se întoarcă spre tufişul sau copacul de unde se auzise zgomotul, sperând că unul dintre membrii Ordinului  care lipseau avea să apară nevătămat dintre frunzele lui...

Apoi, chiar deasupra lor, o mătură se materializa din nimic,  vâjâind spre pământ.

— Ei sunt! strigă Hermione.

Tonks ateriza într-un derapaj prelung, împrăştiind pământ şi pietriş peste tot în jur.

— Remus! strigă Tonks.

Coborî clătinându-se de pe mătură şi se aruncă în braţele lui Lupin. Acesta avea o expresie impasibilă, era alb ca varul şi  părea să fi amuţit. Ron veni împiedicându-se spre Harry şi  Hermione.

— Sunteţi bine, bolborosi el, înainte ca Hermione să fugă  spre el şi să-l strângă în braţe.

— Credeam... credeam...

— 's bine, spuse Ron, bătând-o uşor pe umăr. 's bine.

— Ron a fost nemaipomenit, spuse Tonks cu afecţiune,

dându-i drumul lui Lupin. Minunat. L-a împietrit pe unul dintre Devoratorii Morţii, l-a nimerit direct în cap şi asta în cazul unei ţinte mobile, de pe o mătură în zbor...

— Chiar aşa? spuse Hermione, uitându-se în sus la Ron, în  timp ce îşi ţinea în continuare braţele în jurul gâtului lui.

— De fiecare dată, acelaşi ton surprins, spuse el puţin  morocănos, eliberându-se din strânsoare. Noi ne-am întors  ultimii?

— Nu, spuse Ginny, trebuie să mai vină Bill şi Fleur, OchiNebun şi Mundungus. Ron, mă duc să le spun mamei şi tatei că  eşti bine...

Fugi înapoi în casă.

— De ce aţi întârziat? Ce s-a întâmplat? Lupin părea să fie aproape supărat pe Tonks.

— Bellatrix, spuse Tonks. Mă vrea aproape la fel de mult ca  pe Harry, Remus. A încercat din răsputeri să mă omoare. Îmi  pare rău că  nu am nimerit-o, îi sunt datoare. Dar l-am rănit în  mod sigur pe Kodolphus... apoi am ajuns la mătuşa lui Ron,  Muriel, şi pierdusem deja Portalul, şi ea ne tot oferea diverse... Lupin strângea din dinţi. Încuviinţă din cap, dar păru să nu mai poată spune altceva.

— Cu voi toţi ce s-a întâmplat? întrebă Tonks, întorcânduse spre Harry, Hermione şi Kingsley.

Povestiră fiecare prin ce trecuse, dar, în tot acest timp,  întârzierea lui Bill, Fleur, Ochi-Nebun şi Mundungus părea să  se aştearnă peste ei ca o brumă, din ce în ce mai rece, mai

înţepătoare şi mai greu de ignorat.

— Trebuie să mă întorc în Downing Street. Trebuia să fiu  acolo de acum o oră, spuse Kingsley într-un sfârşit, după ce învălui cerul într-o ultimă privire. Anunţaţi-mă când se întorc.  Lupin dădu din cap că da. Făcându-le cu mâna, Kingsley plecă spre poartă şi se adânci în noapte. Lui Harry i se păru că a  auzit o mică pocnitură când Kingsley Dispăru chiar dincolo de aria Vizuinei. Domnul şi doamna Weasley coborau în fugă  treptele din dreptul uşii din spate, urmaţi de Ginny. Ambii  părinţi îl îmbrăţişară pe Ron înainte de a se întoarce spre Lupin  şi Tonks.

— Vă mulţumim pentru fiii noştri, spuse Molly.

— Fii serioasă, Molly, spuse Tonks numaidecât.

— Cum se simte George? întrebă Lupin.

— Ce-a păţit? interveni Ron.

— Şi-a pierdut...

Dar sfârşitul propoziţiei doamnei Weasley fu acoperit de strigăte: tocmai apăruse un Thestral, care ateriza la câţiva metri  de ei. Bill şi Fleur descălecară, bătuţi de vânt, dar nevătămaţi.

— Bill! Slavă Domnului, Slavă Domnului...

Doamna Weasley fugi spre ei, dar Bill o îmbrăţişa automat. Cu ochii ţintă la tatăl său, spuse:

— A murit Ochi-Nebun.

Toţi tăcură, pironiţi locului. Harry simţi cum ceva înăuntrul lui se prăbuşeşte, trecând în pământ, părăsindu-l pentru totdeauna.

— Am văzut când s-a întâmplat, spuse Bill şi Fleur încuviinţă din cap. La lumina ferestrei de la bucătărie, urmele lacrimilor îi scânteiau pe obraji.

— S-a întâmplat imediat după ce am ieşit din cerc; OchiNebun şi Dung erau aproape de noi şi se îndreptau şi ei spre nord. Cap-de-Mort - care poate să zboare - s-a dus direct spre ei. Dung a intrat în panică, l-am auzit strigând, Ochi-Nebun a  încercat să îl oprească, dar a Dispărut. Blestemul lui Cap-deMort l-a nimerit pe Ochi- Nebun direct în faţă, a căzut de pe mătură pe spate şi... nu am putut face nimic, eram şi noi  urmăriţi de şase Devoratori. Bill nu mai rezista.

— Bineînţeles că nu aţi fi avut ce face, spuse Lupin.

Toţi se uitară unii la alţii. Harry nu putea să înţeleagă. OchiNebun murise, era imposibil... Ochi-Nebun, atât de rezistent, de curajos, un supravieţuitor prin excelenţă...

Deşi nu scoaseră nici un cuvânt, în cele din urmă, toţi  înţeleseră că nu mai aveau de ce să aştepte în curte şi îi urmară  în tăcere pe domnul şi doamna Weasley înapoi în Vizuină, apoi  în sufragerie, unde Fred şi George râdeau împreună.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Fred, cercetându-le feţele, când îi văzu că au intrat. Ce e? Cine a... ?

— Ochi-Nebun, spuse domnul Weasley. A murit.

Din cauza şocului, gemenilor li se şterseră zâmbetele. Nimeni  nu părea să ştie ce are de făcut. Tonks plângea încet în batistă – Harry ştia bine că fusese apropiată de Ochi-Nebun, era  preferata şi protejata lui la Ministerul Magiei. Hagrid, care se aşezase pe podea în colţul cel mai spaţios, se ştergea la ochi cu o batistă cât o faţă de masă. Bill se duse la dulap şi scoase o sticlă de whisky-foc şi nişte pahare.

— Poftiţi, spuse el, împărţindu-le în zbor douăsprezece pahare, cu o mişcare din baghetă, lăsându-l suspendat pe un al  treisprezecelea, în cinstea lui Ochi-Nebun.

— În amintirea lui Ochi-Nebun, spuseră toţi în cor şi băură.

— În amintirea lui Ochi-Nebun, repetă Hagrid puţin prea  târziu, sughiţând. Harry simţi cum băutura îi arde gâtul; fierbinţeala părea să îl trezească la realitate, risipind amorţeala  şi starea de confuzie şi dându-i un fel de curaj.

— Deci Mundungus a dispărut? întrebă Lupin, care îşi  golise paharul dintr-o sorbitură.

Atmosfera se schimbă dintr-odată: toţi erau încordaţi, îl urmăreau pe