Oamenii şi-au strâns lucrurile şi au ieşit pe rând în zgomotul maşinilor de pompieri şi în mirosul acru înţepător, un amestec de sulf şi petrol ars. Pe strada de alături, ardea un şir întreg de clădiri năruite. Pompieri cu feţele mânjite de funingine şi sudoare se străduiau să stingă focul. Susan a luat-o în direcţia opusă, ca să nu mai audă strigătele locatarilor care tocmai ieşiseră din adăpost şi îşi vedeau locuinţele înghiţite de flăcări.

Până la gară, au fost nevoiţi să se strecoare prin labirintul de străduţe blocate, multe dintre ele, de baricade, maşini de pompieri sau grămezi de moloz. Gara era sufocată de londonezi care încercau să părăsească oraşul, judecând după mulţimea de cufere înşirate de-a lungul peronului.

Pe măsură ce ajungeau la tren, oamenii se împingeau să-şi facă loc în vagoane. Locotenentul a găsit două locuri, dar Susan a insistat să le cedeze unei perechi care avea un sugar, aşa că amândoi au rămas în picioare printre ceilalţi călători, cu toţii disperaţi să fugă în afara Londrei.

Locomotiva a şuierat, trenul s-a urnit cu o smucitură şi Susan s-a dezechilibrat.

Locotenentul a prins-o. Susan i-a simţit degetele zăbovindu-i pe trup. A încercat să se îndepărteze de el, dar culoarul era ticsit.

— Aş vrea să ne mai vedem, a spus Boar, coborându-şi mâna pe coapsa ei.

— Amândoi avem alte lucruri de făcut, a spus Susan, trăgându-se de lângă el.

Boar s-a aplecat spre ea:

— Un motiv în plus ca să ne cunoaştem mai bine.

Susan i-a simţit răsuflarea acră.

— Nu cred că ar fi o idee bună, locotenente.

— Spune-mi pe nume. Clyde.

Susan a bătut nervoasă cu degetele pe poşetă.

— Locotenente, nu pot să-mi îndeplinesc misiunea pe care am primit-o dacă-mi pierd timpul cu chestiuni personale. Şi tu ai ordinele pe care trebuie să le execuţi.

— Eu sunt comandant de zbor, a spus Boar. La rangul meu, mi se permite o oarecare..., a făcut el o pauză, măsurându-i trupul din ochi, ... flexibilitate.

— Sunt flatată. Dar răspunsul meu este nu, a spus Susan şi s-a întors cu spatele.

Boar a prins-o de încheietură. Susan s-a uitat mustrător spre mâna lui.

— N-am terminat, a insistat el, strângând-o mai tare.

— Dă-i drumul, s-a auzit deodată o voce de lângă ei.

Susan a ridicat ochii şi a văzut un tânăr cu păr castaniu ondulat, care ţinea în mână o valiză.

— Vezi-ţi de treabă, iancheule, l-a repezit Boar.

— Dă-i drumul! a spus Ollie calm.

Susan a simţit că locotenentul i-a lăsat mâna.

— Ce cauţi aici, iancheule? a spus Boar ameninţător, făcând un pas spre Ollie.

— Mă duc la Church Fenton să mă înrolez în escadrila „Vulturul“, a răspuns Ollie şi a bătut uşor cu mâna peste plicul care i se vedea ieşind din buzunarul jachetei.

— Impresionant. Am auzit eu că-i adună pe ianchei, dar am crezut că sunt doar zvonuri. Pot să mă uit? a spus Boar şi a înşfăcat plicul.

— Dă-mi-l înapoi, i-a cerut Ollie, lăsând valiza jos.

Locotenentul s-a uitat la scrisoarea semnată de Charles Sweeny, apoi a rupt-o în două şi a aruncat-o pe fereastră, spunându-i:

— Acum du-te acasă la mămica ta.

Bucăţile de hârtie au zburat printre grinzile unui pod şi au căzut în mlaştină. Susan l-a privit pe tânărul care-i sărise în ajutor. I-a văzut mânia întipărită pe chip. A simţit că se înfuriase pe locotenent mai mult din pricina cuvintelor pe care le rostise decât pentru ce făcuse.

Ollie şi-a încleştat pumnul, a ridicat braţul şi apoi l-a lovit pe locotenent în figură. Capul i s-a dus într-o parte, dar s-a ţinut bine pe picioare.

O femeie a ţipat. S-au întors capete. Câţiva pasageri mai curajoşi s-au vârât între cei doi, în încercarea de a opri bătaia.

Boar s-a şters la gură cu dosul palmei. Sângele i s-a prelins între dinţi.

— Ai să regreţi, iancheule, a spus el, apoi şi-a netezit uniforma, uitându-se calm la Susan. Eu voiam doar...

Ea şi-a încrucişat braţele şi a întors capul, privind drept înainte pe geam.

Boar l-a săgetat pe Ollie cu privirea, apoi şi-a făcut loc printre călătorii înghesuiţi, îmbrâncindu-i până a ajuns la vagonul din faţă.

— Eşti bine? a întrebat-o Ollie.

— Să ştii că nu era nevoie.

— Bine, dar pe tine te-a strâns de mână, iar mie mi-a aruncat hârtiile pe geam şi a spus ceva de mama.

Susan s-a întors spre el.

— Apreciez grija ta, dar te asigur că pot să mă apăr şi singură.

— Am încercat numai să fiu de ajutor.

Susan s-a frecat la încheietură.

— Cum te numeşti?

— Ollie.

— Numele meu este Susan, a spus ea, încercând să-şi dea seama de unde vine accentul lui. De unde eşti?

— Maine... Statele Unite.

— Ei bine, Ollie din Maine, îţi sugerez să te muţi în alt vagon, de preferat la capătul trenului. Iar când trenul opreşte în North Weald, să cobori repejor şi să iei alt tren către destinaţia ta.

Ollie a dat din cap aprobator, apoi i-a întins mâna. Susan i-a strâns-o, remarcând cât de puternică şi în acelaşi timp blândă era strângerea lui.

După ce Ollie s-a îndepărtat, Susan l-a urmărit cu privirea cum se îndrepta spre capătul din spate al vagonului.

După mai puţin de o oră, trenul s-a oprit cu un scrâşnet. Susan a coborât şi a văzut câţiva soldaţi care îl puneau pe Ollie în cătuşe. Lângă ei stătea Boar, dându-le ordine cu glas aspru. A copleşit-o dintr-odată un sentiment de vină. A privit neputincioasă cum soldaţii îl urcă pe Ollie în spatele unui vehicul militar şi demarează în trombă.

Capitolul 10 NORTH WEALD, ANGLIA

Sub comanda locotenent-aviatorului Boar, soldaţii l-au dus pe Ollie în Seră25, aşa cum îi spuneau ei. Lui Ollie însă clădirea i se părea mai