În 1994, m-am retras din afaceri. Aveam 47 de ani, iar soţia mea avea 37. Asta nu înseamnă că după aceea n-am mai muncit. Pentru soţia mea şi pentru mine, asta înseamnă că în cazul unor schimbări catastrofale neprevăzute, indiferent dacă muncim sau nu, averea noastră va creşte automat, nefiind influenţată de inflaţie. Cred că asta înseamnă adevărata libertate. Valorile pe care le avem sunt suficient de importante ca să crească de la sine. E ca atunci când plantezi un copac. Îl uzi câţiva ani şi într-o bună zi nu mai are nevoie de tine. Rădăcinile lui s-au înfipt suficient de adânc. Apoi copacul îţi dă umbră, spre marea ta bucurie.

Mike a ales să-şi conducă imperiul, iar eu am ales să mă retrag.

De câte ori vorbesc unor grupuri mai mari, sunt întrebat adesea ce aş recomanda sau ce ar fi de făcut. „Cum să înceapă”, „Există vreo carte bună pe care aş putea-o recomanda”, „Ce ar putea face ca să-şi pregătească mai bine copiii”, „Care este secretul reuşitei”, „Cum se fac milioanele”. De fiecare dată îmi amintesc de un articol care mi-a fost dat cândva. El suna aşa:

Cel mai bogat om de afaceri

În 1923, un grup de lideri şi de oameni de afaceri dintre cei mai bogaţi au avut o întrunire la hotelul Egdewater Beach din Chicago. Printre ei se aflau şi Charles Schwab, proprietarul celei mai importante companii independente de oţel; Samuel Insull, preşedintele celei mai mari întreprinderi de servicii publice din lume; Howard Hopson, şeful celei mai mari companii de gaze; Ivar Kreuger, preşedintele Corporaţiei Internaţionale Match, una dintre cele mai mari companii ale acelor vremuri; Leon Frazier, preşedintele Băncii Internaţionale de Depuneri; Richard Whitney, preşedintele Bursei din New York; Arthur Cotton şi Jesse Livermore, doi dintre cei mai importanţi speculatori de acţiuni; şi Albert Fall, membru în cabinetul preşedintelui Harding. Douăzeci de ani mai târziu, nouă dintre participanţii la această întrunire (cei pe care i-am enumerat) sfârşiseră după cum urmează: Schwab murise fără un ban după ce trăise cinci ani din împrumuturi; Insull murise falit într-o ţară străină; Kreuger şi Cotton muriseră şi ei faliţi, Hopson înnebunise, Whitney şi Albert Fall tocmai fuseseră eliberaţi din închisoare, Fraser şi Livermore se sinuciseseră.

Mă îndoiesc că ar putea să spună cineva exact ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. Dacă veţi observa cu atenţie data, veţi constata că 1923 era cu puţin înainte de 1929, deci înainte de Marele Crah şi de Marea Criză, care bănuiesc că au avut un mare impact asupra acestor oameni şi a vieţilor lor. Ideea este următoarea: trăim vremuri în care schimbările sunt mai rapide decât cele de pe timpul acestor oameni. Bănuiesc că vor fi multe momente de înflorire, dar şi de cădere în următorii douăzeci şi cinci de ani, care vor exista în paralel cu suişurile şi coborâşurile cu care sunt confruntaţi oamenii. Mă preocupă faptul că prea multă lume se concentrează exagerat de mult asupra banilor, neglijându-şi cea mai importantă avere, care este educaţia lor. Dacă oamenii vor fi pregătiţi să fie flexibili, deschişi şi să înveţe, se vor îmbogăţi tot mai tare de-a lungul acestor schimbări. Dacă vor continua să creadă că banii rezolvă orice problemă, mă tem că aceşti oameni vor avea o existenţă foarte dificilă. Inteligenţa rezolvă problemele şi produce bani. Banii fără o inteligenţă financiară sunt nişte bani care se duc repede.

Foarte mulţi oameni nu reuşesc să înţeleagă că în viaţă nu contează câţi bani faci, ci câţi păstrezi. Cu toţii am auzit poveşti despre oameni săraci care câştigă la loterie; se îmbogăţesc dintr-odată şi apoi redevin săraci. Câştigă milioane, însă curând se întorc de unde au plecat. Sau despre sportivi profesionişti care la 24 de ani câştigă milioane de dolari pe an, iar la 34 de ani ajung să doarmă pe sub poduri. Azi dimineaţă am citit în ziar, chiar când voiam să scriu aceste rânduri, povestea unui tânăr baschetbalist care anul trecut avea milioane. Acum susţine că prietenii, avocatul şi contabilul i-au luat banii şi a ajuns să lucreze la o spălătorie de maşini pe o leafă minimă.

Are doar 29 de ani. A fost concediat de la spălătoria de maşini pentru că refuza să-şi scoată inelul de campion atunci când ştergea maşinile şi astfel a ajuns povestea în ziar. El susţine că toată lumea are ce are cu el, că este tratat discriminatoriu şi că inelul este tot ce i-a mai rămas. El mai susţine că dacă i se ia şi inelul, asta îl va doborî definitiv.

În 1997, am cunoscut foarte mulţi oameni care au devenit pe loc milionari. Revenise prosperitatea anilor '20. Sigur că m-am bucurat că oamenii sunt tot mai bogaţi, dar mi-am manifestat prudenţa, pentru că pe termen lung nu contează cât câştigi, ci cât păstrezi, şi de-a lungul a câtor generaţii.

Aşa încât atunci când oamenii mă întreabă: „De unde să încep?” sau: „Spune-mi cum să mă îmbogăţesc?”, ei sunt adesea dezamăgiţi de răspunsul meu. Eu le răspund cu cuvintele bogatului meu tată de pe vremea când eram copil: „Dacă vrei să fii bogat, trebuie să ştii alfabetul financiar.”

Această idee îmi venea în minte de fiecare dată când ne întâlneam. Aşa cum vă spuneam, tatăl meu cu studii sublinia importanţa cititului, în vreme ce tatăl meu bogat sublinia nevoia de a stăpâni alfabetul financiar.

Dacă vrei să construieşti o clădire precum Empire State, primul lucru pe care trebuie să-1 faci este să sapi o groapă adâncă şi să torni o fundaţie solidă. Dacă vrei să-ţi construieşti o casă la marginea oraşului este suficient să torni un strat de beton de 15 cm. Majoritatea oamenilor, dorind să se îmbogăţească, încearcă să construiască Empire State Building pe o fundaţie de 15 cm.

Sistemul nostru şcolar, fiind creat în perioada agrară, încă mai crede în casele fără fundaţie. Chirpiciul este încă la modă. Aşa încât copiii termină şcoala fără să aibă nici un fundament financiar. Într-o bună zi, insomniacii şi cei plini de datorii