De la brâu în jos era total amorţit; deschise uşa şi coborî cu greu, chinuit de mii de ace şi cuie în călcâie. Nu se aşteptase s-o întâlnească într-un asemenea moment, fiind total nepregătit şi vulnerabil. Se simţea ca o santinelă prinsă dormind în post. Nu ştia de ce, însă se aşteptase ca maică-sa să fie mai mică, mai puţin sigură pe sine, dar, ca prin minune, anii ce trecuseră şi care pe el îl maturizaseră nu lăsaseră urme şi asupra ei.

Şi felul în care dăduse peste el era straniu. Când avea zece ani, îl trezea în dimineţile de sâmbătă bătând cu un deget la uşa închisă a dormitorului, atunci când considera că a dormit destul. Iar acum, după paisprezece ani, îl trezise în acelaşi fel, după ce-l găsise dormind în maşina lui cea nouă ca un puşti obosit, care şi-a pus în gând să stea treaz toată noaptea şi-a fost surprins de Moş Ene în această poziţie nedemnă.

Iar acum stătea înaintea ei, cu părul nepieptănat şi cu un zâmbet vag, prostesc, pe figură. Acele şi cuiele încă îşi făceau de cap, săgetându-l şi făcându-l să-şi treacă greutatea de pe un picior pe celălalt. Îşi aminti că ea îl întreba întotdeauna dacă simte nevoia să meargă la toaletă, atunci când se bălăbănea aşa; se fixă pe picioare şi lăsă acele să-şi facă mendrele cum doreau.

― Bună, mamă, spuse el.

Ea îl privea fără să zică nimic şi, pe neaşteptate, în inima lui îşi făcu loc o spaimă, ca o pasăre rău-prevestitoare întorcându-se la cuibul de mult părăsit. Era teama ca nu cumva să se întoarcă de la el, să-l respingă, să-i arate spatele hainei ei ieftine, să-l părăsească şi să dispară pur şi simplu după colţ, în direcţia metroului.

Dar o auzi oftând, în felul în care oftează un bărbat înainte de a ridica o povară. Iar atunci când îi vorbi, vocea ei era atât de plăcută, în modul cel mai natural, blând – şi corect —, încât prima impresie se şterse cu totul.

― Bună, Larry, spuse ea. Haide sus. Am ştiut că eşti tu de cum m-am uitat pe fereastră. Am şi sunat la serviciu şi-am anunţat că nu mă simt bine. Am să-mi iau un mic concediu de boală.

Femeia o luă înainte, spre scările străjuite odinioară de cei doi câini din piatră. El o ajunse din urmă, strâmbându-se din cauza junghiurilor pe care le simţea la fiecare pas.

― Mamă?

Ea se întoarse şi atunci el o îmbrăţişă. Peste obrazul ei trecu o umbră de teamă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu s-o îmbrăţişeze, ci să-i dea în cap. Apoi umbra aceea se şterse, ea îi primi îmbrăţişarea, strângându-l la rându-i în braţe. Parfumul hainelor ei îl pătrunse, stârnindu-i o nostalgie neaşteptată, pătimaşă, dulce şi amară. O clipă, crezu că va izbucni în lacrimi, ferm convins că şi ei i se va întâmpla acelaşi lucru; era un Moment Emoţionant. Pe deasupra umărului ei gârbovit vedea pisica moartă, ieşind pe jumătate din pubelă. Când se desprinseră din îmbrăţişare, constată că ochii ei rămăseseră uscaţi.

― Haide, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Ai condus toată noaptea?

― Da, răspunse el cu vocea uşor răguşită de emoţie.

― Bine, să mergem. Liftul e stricat, dar n-avem de urcat decât două etaje. E mai rău pentru sărmana doamnă Halsey, cu artrita ei. Ea stă la cinci. Nu uita să te ştergi pe picioare. Dacă bagi mizerie în casă, domnul Freedman mă ia imediat în primire. Aş putea să jur că Goshen e-n stare să miroasă murdăria. Murdăria este duşmanul lui, asta e. Eşti în stare să mănânci trei ouă? Îţi fac şi pâine prăjită, dacă nu te deranjează pâinea neagră.

O urmă, privind puţin prosteşte spre locul unde stătuseră câinii din piatră, încercând să se convingă că dispăruseră cu adevărat, că nu-şi pierduse deodată vreo cincizeci de centimetri din înălţime, că anii optzeci nu dispăruseră undeva, în neant. Femeia deschise uşile şi intrară. Până şi cotloanele întunecate şi mirosul de mâncare erau aceleaşi.

Alice Underwood îi pregăti trei ouă, şuncă, pâine prăjită, suc de portocale şi cafea. Când ajunse la cafea, îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul ceva mai departe de masă. Maică-sa aruncă ţigării o privire dezaprobatoare, dar nu spuse nimic. Chestia asta îi restabili – e drept, doar în mică parte – încrederea. Ea se pricepuse întotdeauna să aştepte momentul cel mai potrivit.

Femeia puse tigăiţa prevăzută cu picioare, ca un păianjen, în apa cenuşie, iar fierul fierbinte stârni un sâsâit în apa murdară, de la vase. Nu se schimbase prea mult, se gândi Larry. Mai îmbătrânise puţin – trebuia să aibă cam cincizeci şi unu de ani – şi era ceva mai încărunţită, dar în părul strâns cu îndemânare sub eşarfă rămăseseră suficiente fire negre. Purta o rochie simplă, de culoare cenuşie, probabil haina ei de lucru. Pieptul mare îi tălăzuia din corsajul rochiei – poate ceva mai opulent acum decât îşi aducea el aminte. Mamă, spune-mi adevărul, nu cumva ţi-a mai crescut pieptul? Asta să fie schimbarea fundamentală?

Scutură scrumul în farfurioara ceştii de cafea; ea i-o smulse imediat şi-i aduse o scrumieră pe care-o păstra întotdeauna în dulap. Farfurioara se mânjise cu cafea şi i se păruse cel mai normal lucru să arunce scrumul în ea. Scrumiera, în schimb, era curată, impecabilă, încât simţi o uşoară mustrare că trebuie s-o folosească. Maică-sa era în stare să pândească momentul potrivit şi să-ţi întindă atunci tot felul de curse mici până ce, învăluit, începeai să spui prostii.

― Deci te-ai întors, zise Alice, luând un burete Brillo de pe ceea ce fusese suportul unei plăcinte Table Talk şi începând să frece tigaia. Ce vânt te aduce?

Păi, cum să-ţi zic, mămico, îi răspunse el în gând, un prieten de-al meu mi-a ţinut o lecţie despre viaţă – găozarii bântuie în haite, şi de data asta au pus ochii pe mine. Nu ştiu dacă prieten este cel mai potrivit cuvânt în cazul lui. Din punct de vedere muzical, mă respectă cam tot atât cât îi