— Să nu-ncerci să intri imediat, pârâi glasul lui Einar.

— Nici nu mă gândeam!

Aşteptă să se răcească perimetrul discului decupat în hublou. Trecură cincisprezece minute, fără să se întâmple ceva. Probabil că cei de la bordul lui U Thant fşi pierduseră răbdarea, se gândi fata. Din interior nu răzbătea nici o mişcare. Cercetarea modulului cu radarul de profunzime nu revelase nimic, însă pereţii erau groşi şi ceva amorf — de exemplu apa — putea să treacă neobservat.

Avea timp suficient la dispoziţie. Plonjă înăuntru prin deschizătură.

— Mă aflu într-o cabină micuţă de comandă, anunţă ea, răsucin-du-se din talie astfel ca să poată transmite cât mai multe detalii prin intermediul camerei video. (Fuioare de ceaţă îngheţată pluteau spre cercul tăiat în hublou.) Repet, este foarte mică. Bordul de comandă este primitiv de complex, atât de complex încât sunt înclinată să cred că extrasolarul nu avea autopilot. Un om n-ar putea manevra atâtea comenzi şi reglaje. Există o singură cuşetă, iar locul este pustiu. Chiar lângă cuşetă se află un recipient plin cu ceva asemănător bataţilor. Este singurul semn al unor facilităţi de preparare a hranei din acest modul. Cred că voi trece mai departe.

Încercă să deschidă uşa din fundul cabinei, dar presiunea o apăsa puternic. Îşi utiliză acul termic — acesta se perforă mult mai repede decât materialul hubloului. Aşteptă până ce încăperea se umplu cu ceaţă groasă, apoi se propulsă dincolo.

— Cabina aceasta pare de aceeaşi mărime ca şi cea de comandă. Îmi pare rău în legătură cu transmisia… Locul aduce cu o sală de gimnastică în imponderabilitate.

Se răsuci lent, transmiţând totul, apoi se apropie de una dintre maşinării şi încercă s-o acţioneze. Aparent, trebuia să intri în ea în poziţie ghemuit, apoi să te ridici în picioare, învingând forţa unor arcuri. Tina nu izbuti să se ridice nici măcar un milimetru.

Demontă camera video de pe cască, o fixă pe un perete şi o orientă spre aparatul de gimnastică. Încercă din nou.

— Fie că procedez incorect, rosti ea, fie că extrasolarul m-ar putea folosi pe post de scobitoare. Să vedem ce mai există pe aici…

Privi în jur, apoi spuse:

— Ciudat…

Nu mai exista absolut nimic. Doar uşa de întoarcere în cabina de comandă.

O căutare amănunţită de două ore, întreprinsă de ea şi de Nate La Pan, îi confirmă observaţia iniţială. Modulul era compus din:

O cabină de control de dimensiuni similare cabinei dintr-o navetă-solo.

O sală de gimnastică de aceeaşi mărime.

Un recipient cu rădăcini.

Un rezervor imens de aer. Nu existau dispozitive de siguranţă pentru a opri pierderile accidentale. Rezervorul era gol. Aerul trebuia să fi fost pe terminate când nava intrase în Sistemul Solar.

O maşinărie extrem de complexă pentru purificarea aerului, aparent concepută ca să îndepărteze cele mai infime urme de reziduuri biochimice. Fusese reparată de multe ori.

Un echipament la fel de complicat pentru convertirea excreţiilor solide şi fluide.

Era incredibil. Se părea că extrasolarul îşi petrecuse tot timpul în două cabine minuscule, consumând un singur tip de aliment, fără mijloace de divertisment, fără un autopilot care să-i menţină traiectoria, să-i monitorizeze rezerva de combustibil şi să ocolească meteorii. Cu toate acestea, călătoria durase cel puţin câteva decenii. Ţinând seama de complexitatea aparaturii de purificare, imensul rezervor de aer trebuie să fi fost prevăzut exclusiv pentru înlocuirea aerului pierdut datorită osmozei, prin pereţi.

— Asta-i! anunţă în cele din urmă Einar. Puteţi reveni pe Ox. Vom face o pauză şi vom solicita instrucţiuni lui U Thant. Nate, pune câteva dintre rădăcinile alea într-o pungă presurizată. Le putem analiza.

* * *

— Mai cercetaţi o dată nava, le ceru Nick. Poate că veţi găsi un autopilot simplificat — nu un calculator, ci pur şi simplu un dispozitiv pentru menţinerea cursului navei. Nu-i posibil să fi trecut cu vederea vreun chepeng mai special, orice locşor în care s-ar fi putut ascunde un extrasolar? Încercaţi să pătrundeţi în rezervorul de aer. Poate fi o ascunzătoare foarte bună, din care să evadeze ulterior.

Primul Secretar decuplă legătura şi se întoarse către Luke.

— Bineînţeles că nu vor găsi nimic. Ai altă idee?

— Aş dori să analizeze aerul. Au echipament de laborator?

— Da.

— Apoi, materialul hubloului şi compoziţia rădăcinilor.

— Până le voi transmite mesajul, cred că vor termina cu rădăcinile. — Reveni la comunicatorul cu Ox: După ce analizaţi probele prelevate, puteţi începe să vă gândiţi cum să remorcaţi nava spre casă. Menţineţi contactul cu ea şi nu opriţi motorul. Dacă apare o situaţie periculoasă, întrebuinţaţi imediat jetul flăcării de fuziune. Terminat.

Rămase cu privirea asupra ecranului chiar şi după ce acesta se întunecă. În cele din urmă, rosti:

— O supernavetă-solo. Pe ochii lui Finagle! N-aş fi crezut-o!

— Pilotată de un fel de supercenturan, adăugă Luke. Un solitar. N-are nevoie de divertisment. Nu-i pasă ce mănâncă. Puternic cât King Kong. Aproximativ umanoid.

— Toate astea n-ar face din el o specie superioară? surâse Nick.

— Nu te pot contrazice. Ba chiar sunt îngrijorat. Va trebui să aşteptăm şi să vedem.

* * *

Brennan se mişcă.

Nu se clintise de multe ore. Zăcea pe spate, în recipientul cu rădăcini; avea ochii închişi, iar corpul îi era ghemuit ca un fetus în jurul abdomenului umflat, cu pumnii încleştaţi. Acum, însă, mişcă un braţ şi Phssthpok tresări brusc, alarmat.

Bărbatul bâjbâi după o rădăcină, o duse la gură, muşcă şi înghiţi. Muşcă şi înghiţi. Muşcă şi înghiţi, sub privirea atentă a lui Phssthpok, continuând să ţină ochii închişi. După câteva clipe, dădu drumul ultimului fragment de rădăcină, ceva mai mic de trei centimetri, se întoarse pe partea cealaltă şi nu se mai clinti.

Phssthpok se destinse. Începu să viseze.

Cu câteva zile în urmă, încetase să mai mănânce. Îşi repetase că era prea devreme, dar stomacul nu-l crezuse. Avea să supravieţuiască exact atât cât trebuia. Între timp, visa.

… Stătea pe podeaua Bibliotecii, cu o bucată de rădăcină în gură, cu o carte străveche ţinută în echilibru pe genunchiul cât un pepene şi o