trenul care s-a înzăpezit la Valea Largă. Vă amintiți cît s-a mai vorbit atunci.” Evident, ne aminteam toți foarte bine. „Baronul, deci, n-a putut veni. Dar am avut și surprize la care nu ne așteptam. Uite, doamna Pelican, pe care o vedeți aici, a fost și anul trecut, deși ne scrisese că nu va putea veni.” Se apropie de ea și-i sărută politicos mîna. Apoi ne prezentă, oarecum în bloc: „Prietenii domnului Stavroghin”, spuse. Ne-am apropiat pe rînd, sărutîndu-i fiecare mîna și ea, la rîndul ei, ne prezenta prietenelor ei. Tot doamne de mare prestanță, elegante, multe din ele străine. Era curios să auzi atîtea limbi străine în apartamentul lui Stavroghin. Dar vă închipuiți în ce situație se găsea Stavroghin, cu atîta lume bună, majoritatea străini, și el abia vorbind franțuzește. (Știa ceva mai bine grecește, dar nu mult mai bine, ne-am dat seama mai ales în seara aceea.) Noroc că totul era pregătit de la botez: șampanie, icre negre și toate celelalte. Curînd, Stavroghin a coborît în magazin, cu doi dintre noi, și a mai adus o ladă de șampanie, batog, trufandale. Toate scaunele, fotoliile și canapelele erau acum ocupate, le cedaserăm doamnelor, iar noi, prietenii lui Stavroghin și ceilalți, stăm pe lîngă pereți sau rezemați de mobile. Dar ce conversație interesantă! Prin ce case nu fuseseră oamenii aceștia! Își dădeau de obicei întîlnire în case cu etaj. Și mi-au explicat de ce. Dar e curios că acum, cînd vă povestesc, nu-mi mai amintesc bine de ce. Și mai curios: am întîlnit o doamnă pe care o cunoscusem la legația Elveției, căreia pot să vă mărturisesc, încercasem să-i fac curte, dar fără succes. Evident, m-a recunoscut imediat și a avut destul tact să nu-și aducă aminte de curtea pe care încercasem să i-o fac. Dimpotrivă, de data aceasta mi s-a părut mult mai prietenoasă. „Văd că duceți o viață foarte interesantă, i-am spus. Viață de ambasade, reuniuni mondene, tot cu oameni distinși.” „Oh, da, răspunse, am mare slăbiciune pentru casele cu etaj. Urci, cobori. Urci, cobori. Nu te saturi niciodată. Nu te plictisești, vreau să spun.” Și atunci mi-am adus deodată aminte că, de data aceasta, nu urcasem în apartamentul lui Stavroghin. Nu știu cum ajunsesem aici, dar știam bine că nu urcasem pe scări. M-am apropiat de Stavroghin. „Ia spune, am șoptit, cum am ajuns noi aici? După cîte știu, voi n-aveți ascensor.” „Nu, n-avem, mărturisi Stavroghin. Și mă tot întreb și eu cum am urcat. Îmi aduc foarte bine aminte cum am coborît adineauri în magazin; mi-aduc foarte bine aminte că am coborît pe scări, dar nu știu cum am urcat.” „Vasăzică, de coborît, putem coborî oricînd”, i-am spus. „Poți fi fără grijă.” M-am liniștit pe loc. Totuși, i-am spus: „Ce-ar fi dacă ne-am întoarce la botez?” „E departe, mi-a răspuns Stavroghin, e tocmai la capătul celălalt al orașului.” „Pot fi și acolo oameni interesanți”, am încercat să-l conving. „Dar trebuie să mă ocup de ei”, făcu Stavroghin arătîndu-mi odăile pline de oaspeți. „A sosit Baronul, i-am spus. O să se ocupe Baronul.” Și pînă la urmă l-am convins. Dar înțelegeți în ce situație ne aflam. Fără început și fără sfîrșit. Căci nimeni dintre noi nu-și amintea să fi urcat pe scări. Noroc că de coborît puteam coborî fără grijă. Așa că înțeleg la ce faci aluzie, adăugă privind spre Onofrei.

— Nu cred că e vorba de același lucru, spuse Onofrei. În cazul dumneavoastră exista o ieșire, pentru că puteați coborî.

— Nu numai asta, interveni Zamfirescu. Ați avut de-a face cu o lume distinsă, lume mondenă, de ambasade, care era deja inițiată. Vreau să spun, care descoperise deja secretul etajelor: să urci și să cobori, să urci și să cobori. Bătrîna, fata și tînărul de care vă vorbeam erau, aș spune, pierduți în lume, nu descoperiseră încă nimic. De aceea le era atît de greu… După nu știu cîte luni de la întîmplarea aceea, i-am întîlnit din nou, într-o gară. Cred că așteptau un tren. Bătrîna era tot pe scăunaș, ținînd fata de mînă, de mîna stîngă, și fata îi citea. Oh, dar cîte lucruri se petrecuseră între timp!… Să fi ascultat ce citea fata și ți se rupea inima de tristețe. Cîte nu se întîmplaseră de la plecarea lor! Băiețelul acela, care locuia cu ea în casă, cu care vorbea pe vremuri bătrîna, băiețelul acela crescuse, se făcuse acum mare, avea fel de fel de probleme, se lupta cu atîtea greutăți. Evident, fata citea ca să se orienteze. Cum vă spuneam, n-aveau pașaport. Aveau, deci, nevoie de hartă, să fie sigure de direcție. Din fericire, apucaseră direcția cea bună. Dar cîtă tristețe în paginile pe care le citea atunci, așteptînd pe peronul gării… În plus, fata era acum singură. Tînărul care intrase în vorbă cu ea, acolo, în fața casei, dispăruse.

— Nu dispăruse, îl întrerupse Onofrei. Dar el, Blanduzia, nu părăsește niciodată Bucureștiul. Are mare slăbiciune pentru orașul acesta, București. Iar de cînd s-a împrietenit cu locotenentul și cu cei doi studenți, viața lui e aproape în întregime închinată desăvîrșirii lăuntrice. Discuțiile la care am avut fericirea să asist nu le voi uita niciodată. Chiar așa, cu toate femeile acelea închise cu cheia, în fiecare seară, în salon, și totuși atmosfera e înălțătoare. Zadarnic uneori femeile încep să bată cu pumnii în ușă, să strige, să amenințe. Parcă nici nu le-ar auzi. Și înțelegeți de ce: viața acestor oameni superiori este zilnic sanctificată prin ritual. Cînd stau la masă, atenția toată le e concentrată asupra cinei. Este, de altfel, singura lor masă împreună, pentru că locotenentul dejunează la regiment, iar studenții la cantină. Dar masa de seară e un ritual și nimeni n-are dreptul să-i distragă. V-ați închipuit că la al doilea fel de mîncare, al doilea student va deschide o a doua sticlă de vin. Așa mi-am închipuit și eu, dar m-am înșelat. A doua sticlă de vin o destupă locotenentul. Ordonanța stă lîngă el, gata să-i ia sticla îndată ce-o destupă și să umple paharele. Dar a doua