sticlă trebuie să o deschidă locotenentul. Nu știu dacă înțelegeți la ce fac aluzie… Vă întrebam adineauri dacă v-ați găsit vreodată într-o situație absolut fără ieșire. Cea mai adecvată imagine este totuși aceea a unei camere fără uși, nici ferestre sau, încă și mai sugestivă, imaginea aceasta: la capătul unui tunel te lovești de peretele muntelui și încerci atunci să te întorci, dar nu izbutești. Nu izbutești să-ți întorci nici măcar trupul, căci simți peretele chiar acolo, în spatele tău, te lovești de el, și-l simți de asemenea deasupra craniului, parcă tot mai aproape, parcă amenințînd să te strivească, și totuși îți spui: trebuie să existe o ieșire! Ei bine, domnilor, vă asigur că există o ieșire. Dar, evident, pe alt plan. Și aș îndrăzni să precizez: pe un alt plan al irealului. Ați înțeles la ce fac aluzie: numerele negative, paradoxul, în fond, negația care neagă negația și te scoate din nou la lumină chiar în clipa în care tu, biet om lipsit de imaginație, te socotești prins pentru vecie în acel sarcofag de piatră închis în cripta aceea strîmtă, înghețată, din inima muntelui. Ați înțeles acum de ce locotenentul destupă a doua sticlă de vin. V-am dat cheia: gîndiți-vă la istoria religiilor, la ceea ce aș putea numi taina primei repetiții, la misterul acestei expresii: a doua oară, expresie aparent banalizată printr-o excesivă uzură, și deci profanizare a limbajului, dar care păstrează totuși, bine camuflate, fragmente dintr-o revelație primordială. A doua oară, adică născut a doua oară, re-născut, înviat din morți, într-un cuvînt: născut în lumea spiritului. A doua sticlă de vin este calitativ deosebită atît de prima, cît și de a treia sau a zecea sticlă. Nu interesează cîte sticle de vin se golesc în fiecare seară în strada Preoteselor. Dar ați înțeles că soluția situației aparent fără ieșire se află în a doua sticlă, pe care o deschide locotenentul. Dacă v-aș spune că e vorba de o transfigurare, aș exagera. Căci, aparent, nimic nu se transfigurează. Ordonanța e tot acolo, cu tava cu pahare și studenții continuă să discute, ridicînd uneori glasul, iar locotenentul și-a descheiat gulerul tunicii și uneori recită versuri, alteori meditează sau chiar evocă amintiri din copilărie. Dar, repet, toate acestea, numai aparent. In realitate, o dată destupată a doua sticlă, începi să simți cum, treptat, totul se transformă în jurul tău. La început nu-ți dai seama. Ții paharul în mînă, guști cu o sinceră încîntare, asculți conversația și se pare că ghicești ceva neobișnuit, oarecum ireal în jurul tău, mai sorbi o dată și nu-ți vine să crezi. Începi să auzi pași, șoapte, hohote înfundate! Întorci capul mirat. În spatele tău nu e nimeni. Dar nu te liniștești, privești în dreapta și în stînga ta, privești în față, privești mai ales pe locotenent. Vorbește despre regiment, vorbește despre cai. Atunci începi să înțelegi. Să-l vezi trecînd călare către casă, în amurg, frumos ca un luceafăr și totuși detașat, rănit, să auzi pașii calului pe covorul de frunze veștede, cînd lumina scade pe nesimțite, și se aprind felinarele, se aprind lămpile cu gaz, și să te întrebi atunci: la ce bun? ce sens mai pot avea toate acestea? de ce ne-am născut dacă nu-l putem înțelege, dacă nu-l putem recunoaște? Nu, colonelul a avut dreptate interzicîndu-i să se întoarcă acasă călare. Nu se poate lupta, nepregătit, împotriva melancoliei… N-ai știut cînd ai mai sorbit din pahar și asculți mereu pe locotenent povestind și te-ai aștepta să rămînă acolo, la masă, încă un ceas, poate încă două ceasuri, atît pare de identificat cu propria lui încîntare, cînd, deodată, îl vezi că-și încheie tunica și se ridică, ușor emoționat, cu paharul în mînă, și rostește: „Ne recunoaștem bătuți. Arătați-vă!” Și încep toate să rîdă, și le vedem pe toate acolo, în spatele nostru, în fața noastră, toate tinere și frumoase, de te întrebi dacă sînt aievea, în carne și oase și te întrebi mai ales pe unde au intrat. Ritualul cere ca al doilea student să se ridice și el, îmbujorîndu-se, și să le arate, ținînd-o cît poate mai sus, cheia salonului. Și atunci fetele izbucnesc din nou în rîs. Evident, dacă nu ești de-al casei, nu știi că salonul comunică cu sufrageria, că le desparte doar o perdea. Nu știi, pentru că nu îndrăznești să-ți imaginezi. Dar dacă ai imaginație, vezi imediat perdeaua și atunci înțelegi lucrul acesta atît de simplu, pe care, totuși, nimeni din noi nu-l poate înțelege neajutorat: înțelegi că există un prag, și o perdea, chiar acolo în fața noastră. Dar nu înțelegi asta decît a doua oară. Este ceea ce-mi place să numesc misterul primei repetiții…

Zîmbea fericit și parcă se abandonase ca o epifanie privirilor noastre curioase, fierbinți.

— Da, e într-adevăr vorba de un mister. Ai dreptate: nu numai că se întîmplă lucruri, dar uneori se întîmplă a doua oară. Vă vorbeam de un motociclist. Îmi împrumutase un prieten cabana. Mi-o împrumutase pentru o săptămînă și mă pregăteam de plecare, cînd am auzit din nou motocicleta. Mi-era teamă să nu aibă un alt accident și am alergat în marginea șoselei, am ridicat brațul și l-am strigat: „Emanuel!” S-a oprit și mi-a zîmbit cu aceeași candoare, dar cu o nedefinită ironie. „Vasăzică, mă recunoști…” „Evident că te recunosc, i-am spus. Mi-a fost teamă că ai să te pierzi, că n-ai să reușești să-i găsești…” Își plecă privirile. „E adevărat că nu i-am găsit, spuse. Am mai fost și pe la alții, tot cu motocicleta, dar nu i-am găsit. Iar cei pe care i-am întîlnit întîmplător, pe la cabane, pe la hoteluri, nu m-au recunoscut.” „Aș vrea să te ajut, i-am spus. Dar trebuie să știu mai mult despre dumneata, să știu din ce lume vii.” M-a privit lung și a zîmbit din nou. „Credeam că, în cazul nostru, întrebarea aceasta trebuia să ți-o pun mai degrabă eu. Din ce lume vii, dacă, deși știi că sînt Emanuel, nu mă recunoști? Credeam că dacă