Cultul personalităţii îşi are principala explicaţie în dezvoltarea acestei căi de manipulare. Nu numai corectitudinea scopurilor propuse nu mai poate fi pusă la îndoială, dar nici măcar autoritatea şi competenţa celui ales să le îndeplinească nu mai sunt subiect de controverse. Conducătorul devine o figură mesianică, o binecuvântare a istoriei, depozitarul adevărurilor absolute, singurul capabil să conducă întreaga societate, precum şi fiecare sector în parte. Pentru a-l venera se creează spectacole grandioase, chipul lui este imortalizat în picturi şi sculpturi, i se închină ode şi poezii, figura i se identifică treptat cu partidul, cu naţiunea, cu întreaga ţară, biografia îi este îmbogăţită cu noi elemente care să demonstreze că din fragedă pruncie s-a dovedit predestinat să conducă destinele ţării, poporului sau chiar ale lumii întregi. Dintre liderii comunişti, Kim Ir Sen a fost cel care a beneficiat de reuşita aproape totală a unui asemenea cult. Ceauşescu a fost cel care a dorit întotdeauna să fie la fel de sincer venerat.

În crearea şi amplificarea aurei de misticism, de mister, de grandoare, artizanii sistemelor totalitare au iniţiat veritabile ritualuri, din ce în ce mai fastuoase. Cuvântările lui Hitler, spre exemplu, erau acompaniate de manifestaţii grandioase, de procesiuni imense la lumina torţelor, de decoruri gigantice. Tendinţa spre megalomanie devenea dominantă. Treptat, ea depăşea manifestările grandioase, spectacolele omagiale cu zeci şi sute de mii de figuranţi, cultul personalităţii şi ajungea să se reflecte chiar şi în restructurarea arhitectonică a unor întregi oraşe, mai ales capitale. La un moment dat, grandomania trecea de limitele absurdului. Ceauşescu a demolat cartiere întregi, a distrus sute de biserici şi de monumente istorice, pentru a construi noi cartiere muncitoreşti, dar, mai ales, Centrul Civic al Bucureştiului. Ca un gest suprem de megalomanie a ordonat ridicarea aşa-numitei Case a Poporului, care a devenit a doua clădire ca mărime, din lume, după Pentagon. După căderea regimului comunist, nimeni nu poate găsi acestui colos o întrebuinţare. Nici măcar nu se ştie exact cum ar fi avut de gând Ceauşescu să utilizeze nenumăratele şi imensele ei încăperi. Poate nici nu avea un plan anume, rostul Casei fiind acela de a domina Bucureştiul, de a fi un gigantic templu al ideologiei comuniste, al cultului ceauşist...

Cererea de puritate se bazează pe delimitarea strictă între bine şi rău, între pur şi impur. Pentru ideologii totalitarismului, cale de mijloc nu există. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră ― sună sloganul comuniştilor, dar nu numai al lor. "Corecte" şi "pure" sunt, evident, numai ideile, sentimentele şi acţiunile ce concordă cu ideologia şi cu politica totalitară. Orice altceva poate fi rapid catalogat drept "rău" şi "impur". Urmează apoi acţiunile de înlăturare şi de anihilare a "impurităţilor". În numele idealurilor neîntinate se pot desfăşura cele mai crunte prigoane sau cele mai crude opresiuni. "Omul nou" nu trebuie să mai aibă nici o legătură cu influenţele nefaste ale trecutului. Trebuie să aibă puritatea societăţii comuniste pe care o construieşte şi în care va trăi, trebuie să rupă definitiv cu mentalităţile şi practicile din trecut. (N. Ceauşescu)

Ideologii totalitarismului ştiu că o asemenea "puritate" precum cea propovăduită de ei este imposibil de atins în viaţa reală a celor pe care îi conduc. Dar ei pornesc războiul total împotriva "impurităţilor" tocmai pentru a crea o lume a vinovăţiei omniprezente. Standardele impuse indivizilor fiind imposibil de atins, fiecare va avea, mai mult sau mai puţin instinctiv, un sentiment de vinovăţie sau chiar de ruşine. De asemenea el se va aştepta ca, mai devreme sau mai târziu, să fie pedepsit pentru "vina" sa. Sentimentul de vinovăţie poate fi exploatat în aşa fel, încât să se ajungă la acceptarea de către cetăţenii obişnuiţi a diverselor epurări, ba mai mult, poate deveni un factor în declanşarea competiţiilor publice axate pe atingerea unor standarde ale "purităţii". Pe de altă parte, indivizii sunt determinaţi să se zbată permanent pentru a supravieţui, pentru a se feri de pedepse. Această preocupare continuă nu le mai lasă timp pentru a gândi liber, pentru a judeca dacă sistemul în care trăiesc este normal sau nu. Totodată, atunci când cei recalcitranţi intră în contact direct cu instituţiile de represiune, sentimentul de vinovăţie combinat cu instinctul primar de supravieţuire pot sta la baza unei viitoare colaborări între cei "vinovaţi" şi cei care sunt puşi să-i controleze. Sau, dacă această colaborare nu se poate lega din cauza unei rezistenţe puternice a "vinovatului", oricum cel în cauză se va comporta mult mai prudent pentru a nu intra din nou în conflict cu normele impuse de ideologii totalitarismului. Unii dintre ei ajung chiar să accepte sistemul şi să i se adapteze, în acelaşi timp, erijarea conducătorilor în judecători supremi ai binelui şi răului le dă acestora posibilitatea de a jongla cu pedepsele, dar mai ales de a-şi exercita capacitatea de a "ierta". Pot atrage astfel, de partea lor, indivizi dintre cei mai recalcitranţi, brusc recunoscători pentru faptul că nu au fost pedepsiţi aşa cum ar fi cerut-o "vina" lor.

Pentru a trece la aplicarea complexă a cerinţei de puritate, regimurile totalitare şi-au dezvoltat un sistem foarte complex şi extins de poliţie politică. Împletind aura de mister, de misticism, a celor pe care îi slujeau, cu teroarea dezlănţuită în numele purificării societăţii, poliţiile politice şi-au dezvoltat ele însele un întreg sistem de acţiune, în care tortura fizică şi psihică, şantajul, ameninţările ţeseau un păienjeniş aproape indestructibil.

Din păcate, chiar după prăbuşirea unui sistem totalitar precum comunismul, efectele subtile ale unui asemenea gen de manipulare a conştiinţelor, precum cel declanşat în numele cerinţei de puritate, acţionează încă mult timp. Indivizii care au trăit în asemenea societăţi se dezobişnuiesc foarte greu să împartă totul, strict, în "bine" şi "rău", să accepte nuanţele, să-şi redobândească sensibilitatea interioară menită să-i facă mult mai receptivi la complexitatea moralităţii umane. Mulţi dintre ei rămân pentru totdeauna adepţii involuntari ai unor ideologii totalitariste.

Cultul confesiunii apare în strânsă legătură cu propovăduirea cerinţei de puritate. Într-un anume sens, este o consecinţă a