acesteia. În cazul sistemelor totalitare de sorginte religioasă, confesiunea este încurajată pe motiv că ea purifică sufletul, face posibilă cunoaşterea de sine, înlesneşte uniunea spirituală cu divinitatea venerată. Adepţii unor astfel de religii ajung să simtă o veritabilă uşurare în momentul confesiunii, o eliberare de vinovăţii, de îndoieli, de ruşine. De asemenea, mărturisirea celor mai ascunse gânduri şi sentimente îi leagă sufleteşte de cei asemenea lor, de lideri, îi fac să se piardă în marele curs al Mişcării.

Cu totul altfel stau lucrurile în sistemele totalitare opresive, precum comunismul ori fascismul. Aici confesiunea, mărturisirea vinei, atrage după sine iminenţa pedepsei. Indivizii fac eforturi pentru a-şi ascunde gândurile şi trăirile. În momentul în care sunt forţaţi să mărturisească, spun totul în afara lucrurilor importante. petrece un veritabil fenomen de dedublare a personalităţii. Cel care mărturiseşte, "actorul", încearcă prin orice mijloace să-l protejeze pe cel acuzat, "adevăratul eu". Astfel, în acest caz, cultul confesiunii are un efect cu totul opus faţă de cazul sistemelor religioase. Individul încearcă toate metodele pentru a-şi înmormânta în adâncul eului său secretele, în loc de a se elibera de ele. Însă toată viaţa secretele personale se vor afla într-o permanentă opoziţie cu presiunea interioară de a le destăinui şi de a scăpa de povara lor. Ideologii totalitarismului tocmai asta urmăresc: accentuarea acestui conflict interior, ce face tot mai vulnerabil individul. Mai mult, ei născocesc permanent noi motive de "vină", care, la rândul lor, să creeze mereu alte secrete, astfel încât individul să fie măcinat de un conflict interior perpetuu, legat de veşnice întrebări: "Ce secrete trebuie păstrate în continuare şi care pot fi mărturisite? Care dintre cele mărunte ar trebui spuse pentru a le ascunde pe cele grave?"

În cele din urmă, exacerbarea conflictului interior aduce indivizii în situaţia de a nu mai fi în stare să menţină echilibrul între demnitate şi umilinţă. Pentru a scăpa de zbuciumul sufletesc, ei încearcă să împrumute psihologia celor care îi controlează. Devin ei înşişi, în funcţie de situaţie, şi călăi şi victime. Umili şi slabi faţă de cei care îi controlează, aroganţi şi puternici faţă de cei asemenea sau inferiori lor.

Pornind de la acest cult al confesiunii, combinat cu direcţiile de aplicare a cerinţei de puritate, poliţia politică a sistemelor totalitare a experimentat şi dezvoltat o uriaşă instituţie a şantajului. Conflictul interior al individului era dublat de un conflict exterior, generator de presiuni cu mult mai puternice şi mai eficiente. Astfel s-a dezvoltat practica şantajului prin dosare. Secretul individului devenea cunoscut şi de către cei desemnaţi să-l controleze, dar nu ajungea public. Se crea o anume complicitate, dominată de spaimă, prin care individul era controlat total.

În primele zile ale revoluţiei române am avut posibilitatea să văd acele dosare de cadre strict secrete, din fişetele biroului organizaţiei de bază PCR dintr-un sector al Bucureştiului. Uimirea a fost totală. În cazul primirii în partid a unui membru obişnuit, candidatul era trecut printr-un filtru extrem de sever. Nu se admiteau "impurităţi" la dosar precum rude în străinătate, rude preoţi, foşti chiaburi, legionari sau membri ai partidelor istorice, nu se admiteau antecedentele penale, mai ales cele de natură politică. Studiind dosarele celor aflaţi în funcţiile de conducere ale partidului, dar şi în posturi de răspundere în diverse sectoare ale economiei sau ale vieţii sociale, am descoperit cu o imensă surprindere că marea majoritate a nomenclaturii avea, în fişele personale, "pete", care, în cazul membrilor de partid obişnuiţi, erau inadmisibile. Aproape fiecare activist superior sau director de întreprindere avea o rudă în străinătate, un tată fost chiabur ori un unchi legionar; erau cazuri în care ei înşişi fuseseră condamnaţi, în studenţie, pentru acţiuni împotriva orânduirii socialiste ş.a.m.d. Atunci am înţeles amploarea extraordinară a şantajului pus în aplicare de sistemul comunist. Sute de mii de oameni aveau dosarele completate cu cele mai intime amănunte ale vieţii lor. În funcţiile de conducere au fost promovaţi cei "impuri", pentru a putea fi permanent controlaţi şi readuşi la ordine în caz de nesupunere. După ce s-au învăţat cu privilegiile oferite de funcţii, cu un anume standard de viaţă, cu liniştea relativă a unui cămin, prea puţini se încumetau să încalce regulile sau să nu respecte "indicaţiile". Dar nu numai lor li se întocmeau dosare, ci şi altor milioane de oameni, dintre care, la orice moment, se puteau ivi contestatari ai sistemului. Motivele de a încerca sentimentul de vină erau atât de numeroase, încât nimeni nu mai putea fi sigur dacă nu încălcase cândva vreo normă, încălcare ce putea fi anexată în dosar. Astfel numai ideea existenţei dosarului făcea posibil şantajul, chiar dacă individul era curat.

După revoluţia din decembrie '89, "impurităţile" de la dosar, care generau sentimentele de vină sau ruşine, au devenit, în unele cazuri, motive de mândrie. Politica şantajului se afla în pericol de anihilare. Însă ideologii fostului regim, aflaţi în aceleaşi structuri de conducere, au găsit imediat noi metode de a perpetua şantajul, una dintre cele mai eficiente metode de manipulare a individului. Aşa cum ceea ce fusese "rău" înainte a devenit "bun", acum şi reciproca putea fi valabilă. Dosarele au fost păstrate la secret, pentru a nu se şti în continuare ce conţin, iar declaraţiile date la securitate, voluntar sau forţat, nu contează, au devenit noile elemente de şantaj.

Ştiinţa sacră se manifestă prin crearea unei aure de sacralitate în jurul dogmelor de bază ale ideologiei totalitariste. Această ideologie este prezentată drept singura în măsură să asigure "dezvoltarea plenară" a fiinţei umane, în cadrul unei societăţi perfecte, guvernate de o moralitate absolută. Sacralitatea se manifestă în primul rând prin interdicţia, mai mult sau mai puţin explicită, de a se pune în discuţie fundamentele ideologiei respective. Acestea sunt mai presus de orice îndoială, reprezintă adevărul absolut, iar contestarea lor ar fi un adevărat sacrilegiu. Mai mult, ele sunt prezentate şi difuzate în rândul maselor drept rezultate ale celor mai evoluate studii şi cercetări ştiinţifice în domeniul filozofiei, ştiinţelor sociale, economiei etc. Această "pecete" ştiinţifică dă posibilitatea propovăduitorilor de a-i califica pe cei care îndrăznesc să critice sistemul nu numai drept imorali şi reacţionari, ci şi depozitari ai unor mentalităţi retrograde,