Trebuie să facem o mică paranteză pentru a accentua diferenţele de esenţă între cele două căi, Ştiinţa sacră şi Manipularea mistică. Ştiinţa sacră are în vedere sacralizarea doctrinei, în timp ce Manipularea mistică îşi propune să-i divinizeze pe conducătorii ce acţionează în numele respectivei doctrine.Fiecare în parte presupune crearea unui întreg sistem care să vegheze la convertirea cetăţenilor în adepţi fideli. Nimeni nu trebuie să se îndoiască nici de "superioritatea" sistemului, nici de caracterul mesianic al celor care îl impun.

Revenind la Ştiinţa sacră, acest amestec permanent între misticism şi adevăruri "ştiinţifice" mai presus de orice îndoială face să dispară graniţa dintre logică şi credinţă, permiţând crearea unui sentiment special al încrederii în superioritatea sistemului. Propovăduirea noii ideologii la toate nivelurile, începând cu primele clase de şcoală, îi dau o aură de omniprezenţă şi omnipotenţă. Cei care se îndoiesc devin disidenţi demni de dispreţ, incapabili să înţeleagă măreţia noii doctrine, caracterul ei absolut. Ei sunt supuşi oprobriului public, calificaţi drept disidenţi, excluşi din societate şi chiar pedepsiţi pentru "erezia" lor, pentru "crima de a gândi". În interiorul unor asemenea indivizi apare o luptă permanentă între rezistenţa minţii lor de a accepta idei în care nu cred şi permanentul sentiment de teamă în a-şi exprima public părerile. Această luptă îi face vulnerabili, cel puţin unul dintre obiectivele manipulatorilor îndeplinindu-se astfel.

Teoreticienii totalitarismului operează cu concepte deja cunoscute, dar le pervertesc, le oferă înţelesuri cu totul noi, care să servească doar ideologiei lor. Spre exemplu, în viziunea lui Engels, morala capătă brusc caracter de clasă, după cum observă Piotr Wierzbicki în Structura minciunii. Binele obişnuit nu mai există, ci apar binele adevărat şi binele aparent. Nici adevărul obişnuit nu mai există, el fiind înlocuit de adevărul cu adevărat obiectiv şi de cel doar aparent obiectiv. La fel nu mai există democraţie în general, ci democraţie adevărată şi democraţie falsă, drepturile omului se împart şi acestea în fictive şi reale ş.a.m.d.

Redefinirea limbajului, anularea logicii şi deformarea realităţii permit inocularea noilor teorii privind superioritatea totală a noului sistem faţă de cele anterioare. Noul sistem acordă "adevăratele" libertăţi individuale şi colective, el permite crearea "omului nou", asigură bunăstarea, conduce omenirea spre "cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres". Tot ceea ce nu corespunde noii ideologii reprezintă manifestări şi mentalităţi obscurantiste, înapoiate, despre lume şi viaţă, (...) concepţii străine, mentalităţi ale vechii societăţi burghezo-moşiereşti, (...) influenţe străine concepţiei noastre revoluţionare despre lume şi viaţă. (Nicolae Ceauşescu ― Raport la Congresul al XIII-lea al PCR) Evident, toţi cei care îşi pun întrebări cu privire la justeţea ideologiei comuniste sunt nişte înapoiaţi, eventual agenţi ai "agenturilor străine". Aceştia şi alţii asemenea lor, nici măcar nu merită să li se demonstreze în ce constă superioritatea noii orânduiri. În general acest lucru nu se discută, pentru că este de la sine înţeles. Discutarea lui, cum spuneam, ar reprezenta un sacrilegiu.

Chiar şi cele mai absurde aserţiuni sunt învelite în aceeaşi aură de sacralitate, pentru ca stupizenia lor să fie prezentată drept adevăr elementar, pe care societăţile din trecut l-au ignorat din rea-credinţă. Spre exemplu, atunci când voci tot mai multe şi mai rezonante au început să se ridice împotriva încălcării drepturilor fundamentale ale omului în România, Ceauşescu a modificat radical ierarhia acestor drepturi ale omului, trecându-le sub tăcere pe cele ce erau încălcate flagrant şi aducând în primă poziţie aşa-numitul "drept la viaţă" (o noţiune care, într-o ţară civilizată, intră în firescul lucrurilor, cum ar fi, de pildă, şi "dreptul" de a respira, nemaifiind necesară statutarea lui, din moment ce toată lumea îl respectă în mod natural). În numele acestui "drept la viaţă" al tuturor oamenilor de pe planetă au început apoi, în România, uriaşe manifestaţii şi procesiuni în favoarea păcii mondiale, dar mai ales de venerare a cârmaciului care nu se gândea numai la soarta propriului său popor, ci şi la soarta întregii omeniri. Treptat, atât "dreptul la viaţă", cât şi lupta pentru pace au fost trecute pe planuri secunde, au fost uitate, iar manifestările şi procesiunile s-au concentrat în jurul slăvirii "geniului carpatin", a rolului său mesianic, "istoric", în conducerea României.

Din păcate, această metodă de remodelare a gândirii, Ştiinţa sacră, are efecte mult mai puternice decât s-ar putea crede la prima vedere. Chiar şi după înlăturarea de la putere a regimurilor totalitare, foarte mulţi oameni rămân pentru toată viaţa prizonierii unora dintre conceptele de bază, "mai presus de îndoială" vehi-culate de ideologii totalitarismului.

Spre exemplu, unii dintre cei care au fost împotriva lui Ceauşescu l-au acuzat că, în megalomania lui, a compromis "idealurile comunismului", alţii afirmă că ideologia comunistă ar fi perfectă, dar rămâne utopică, neputând fi aplicată în viaţa de zi cu zi. Prea puţini însă, raportând la nivelul întregii ţări, sunt cei care pun în discuţie bazele doctrinei comuniste. Chiar şi după ani de zile de la colapsul sistemului. Şi asta pentru că timp de aproape o jumătate de secol, probleme fundamentale, din punct de vedere filozofic, erau total ignorate în numele "adevărului absolut" propovăduit de ideologii comunismului. Este acel egalitarism idilic, reprezentat de principiul "de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi", benefic pentru dezvoltarea umanităţii? Sau doar permanenta competiţie poate genera progresul? Iată întrebări pe care Ştiinţa sacră nu le admitea. Ea postula principiul egalităţii perfecte, fără a-l discuta.

Mai mult, pentru a remodela gândirea oamenilor, conceptele şi rezultatele experienţei erau amestecate şi rearanjate pentru a folosi propagandei proprii. Deşi nivelul mediu de trai din democraţiile occidentale era mult mai înalt decât cel din ţările socialiste, informaţiile ce veneau din exterior se filtrau cu grijă, pentru a fi evidenţiate doar aspectele negative: criminalitate, şomaj, greve, prostituţie etc. Şi reprezentau "adevărata faţă a imperialismului". În acelaşi timp, de pildă, nu se spunea nimic despre Sistemul de protecţie socială din democraţiile occidentale, care asigura oricărui şomer o viaţă decentă, la standarde superioare celei duse de majoritatea cetăţenilor cu "drept la muncă" din societăţile socialiste. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte libertăţi şi drepturi cetăţeneşti despre care nu se spunea nici un cuvânt.

Totodată, dincolo de ridicarea în slăvi a "măreţelor realizări" din toate