în ea. Dacă n-ar mai fi dat cu ochii de domnul de Rénal, într-o săptămână ar fi uitat şi de el, şi de castel, şi de câini, şi de copii, şi de toată familia lui.

„L-am silit, nu ştiu prin ce mijloace, să facă cea mai mare jertfă. Peste cincizeci de ludovici pe an! Iar cu o clipă mai înainte abia scăpasem din cea mai groaznică primejdie. Iată două victorii într-o singură zi; a doua e fără merit; ar trebui să-i ghicesc pricina. Dar să lăsăm cercetările anevoioase pe mâine.”

Stând în picioare pe stâncă uriaşă, Julien privea cerul învăpăiat de-un soare de august. La poalele stâncii, prin iarbă, cântau greierii; când tăceau, o linişte adâncă se lăsa în preajmă. În faţa lui, priveliştea se desfăşura limpede, până departe. Iar deasupra zărea, din când în când, câte un uliu avântându-se dinspre stânci şi descriindu-şi în tăcere rotirile imense. Privirea lui Julien urmărea fără voie pasărea de pradă. Mişcările ei liniştite şi puternice îl uimeau; şi-ar fi dorit forţa şi izolarea aceasta.

Era destinul lui Napoleon. Al lui va fi oare la fel într-o bună zi?

 

Capitolul XI                                                  O seară

 

Yet Julia's very coldness still was kind,

And tremulously gentle her small hand

Withdrew itself from his, but left behind,

A little pressure, thrilling and so bland

And slight, so very slight that to the mind,

Twos but a doubt{34}

DON JUAN, c.1. St. 71

 

DAR TREBUI, TOTUŞI SĂ SE arate şi la Verrières. Când ieşi de la parohie, o întâmplare fericită i-l scoase în calea lui Julien pe domnul de Valenod, căruia se grăbi să-i povestească despre mărirea lefii.

Întors la Vergy, nu ieşi în grădină decât atunci când se înnopta de-a binelea. Inima îi era istovită din pricina numeroaselor emoţii puternice care îl frământaseră în timpul zilei.

„Ce-am să le spun?” se întreba el neliniştit, gândindu-se la cele două doamne. Şi nu-şi dădea seama că sufletul i se afla exact la nivelul măruntelor împrejurări care, de obicei, stârnesc tot interesul femeilor. De multe ori Julien i se părea de neînţeles doamnei Derville şi chiar prietenei ei, iar el, la rândul lui, nu pricepea decât pe jumătate ce spuneau ele. Iată urmarea forţei şi, dacă îmi e îngăduit să vorbesc astfel, a măreţiei avântate a patimii ce-i zbuciuma sufletul de tânăr ambiţios. Pentru fiinţa aceasta ciudată nu exista zi fără furtună.

Intrând în grădină în seara aceea, Julien era dispus să se ocupe de gândurile frumoaselor verişoare. Ele îl aşteptau cu nerăbdare. Julien se aşeză la locul obişnuit, lângă doamna de Rénal. Curând se făcu întuneric beznă. Julien se gândi să prindă mânuţa albă pe care o vedea de multă vreme lângă mâna lui, rezemată de spătarul unui scaun. Doamna de Rénal şovăi puţin, apoi îşi retrase mâna într-un fel care vădea supărare. Julien era gata să se dea bătut şi continua voios conversaţia, când îl auzi apropiindu-se pe domnul de Rénal.

Lui Julien îl mai răsunau încă în urechi cuvintele grosolane rostite dimineaţă.

„N-aş putea să-mi bat joc de domnul ăsta copleşit de toate fericirile pe care ţi le dă averea, luându-i soţia de mână chiar de faţă cu el? se întrebă Julien. Da, am să i-o fac, eu, cel pe care l-a dispreţuit atâta.”

Din clipa aceea, liniştea, atât de puţin potrivită firii lui Julien, se spulberă; dori din toată inima ca doamna de Rénal să-şi lase mâna într-a lui, şi nu se mai putu gândi la altceva.

Domnul de Rénal vorbea mânios despre politică; doi sau trei industriaşi din Verrières se îmbogăţeau, hotărât lucru, mai mult decât el şi voiau să i se împotrivească în alegeri. Doamna Derville îl asculta. Julien, enervat de vorbăria primarului, îşi apropie scaunul de al doamnei de Rénal. Întunericul îl ascundea toate mişcările, aşa că îndrăzni să-şi pună mâna lângă frumosul braţ pe care rochia îl lăsa gol. Tulburat, nemaiştiind ce face, îşi apropie faţa de braţul acela frumos şi îndrăzni să-şi lipească buzele de el.

Doamna de Rénal se înfiora. Soţul ei se afla la câţiva paşi; se grăbi să-i dea mâna lui Julien, împingându-l totodată ceva mai departe. Cum domnul de Rénal îşi continua ocările împotriva oamenilor de nimic şi a iacobinilor care se îmbogăţesc, Julien se aplecă peste mâna lăsată în voia lui şi o acoperi cu sărutări pătimaşe, sau cel puţin socotite astfel de către doamna de Rénal. Şi totuşi, chiar în ziua aceea nefericită, biata femeie avusese dovada că bărbatul pe care îl adora fără să şi-o mărturisească iubea pe altcineva! Tot timpul cât lipsise Julien, ea se aflase în prada unei deznădejdi fără margini, care îl dăduse de gândit.

„Iubesc, oare? se întreba ea. Să fiu oare îndrăgostită? Eu, femeie măritată, să fiu îndrăgostită! Dar pentru soţul meu n-am simţit niciodată nebunia asta întunecată care mă face să nu-mi pot dezlipi gândul de la Julien. De fapt, el nu-i decât un copil, plin de respect pentru mine. Rătăcirea îmi va fi trecătoare. Ce-i pasă soţului meu de simţămintele pe care le-aş putea nutri faţă de tânărul acesta? Pe domnul de Rénal l-ar plictisi discuţiile mele cu Julien despre tot felul de lucruri de-ale închipuirii. El nu se gândeşte decât la afaceri. Şi nu-i fur nimic, ca să-i dărui lui Julien.”

Nici urmă de făţărnicie nu pătase curăţenia sufletului ei naiv, rătăcit de o patimă nemaiîncercată încă până atunci. Se înşela, şi totuşi, fără să-şi dea seama, un fior de virtute o înfricoşa. Acesta îi era zbuciumul când Julien se ivi în grădină. Îi auzi glasul şi, aproape în aceeaşi clipă, îl văzu aşezându-se lângă ea. Iar inima îi fu răpită de încântătoarea fericire care, de două săptămâni, mai mult o uimea decât o ispitea. Totul i se părea nou şi neaşteptat. Şi, cu toate acestea, după câteva clipe se întrebase: „E de-ajuns, aşadar, să-l am pe Julien lângă mine ca să-i iert toate păcatele?” Şi se înfricoşase. Atunci îşi retrăsese mâna de lângă a lui.

Sărutările pătimaşe, aşa cum nu mai simţise