„Mă plimb aici, liniştit, ca un om care n-are de dat socoteală nimănui pentru timpul lui! Nu văd de copii! Mă expun cuvintelor umilitoare ale domnului de Rénal, şi el ar avea dreptate să mi le spună.”

Dădu fuga în odaia copiilor.

Alintările celui mai mic, care-l iubea mult, îi potoliră oarecum suferinţa care-l mistuia.

„El nu mă dispreţuieşte încă”, gândi Julien. Dar se mustră curând că-şi potolise mâhnirea, de parcă ar fi dat iar dovadă de slăbiciune. „Copiii ăştia mă alintă cum şi-ar alinta căţeluşul de vânătoare care le-a fost cumpărat ieri.”

But passion most dissembles, yet betrays,

Even by its darkness; as the blackest sky

Foretells the heaviest tempest.{33}

DON JUAN, c.1. st. 73

DUPĂ CE STRĂBĂTU TOATE camerele castelului, pe rând, domnul de Rénal se întoarse în odaia copiilor, împreună cu servitorii care aduceau pănuşile de porumb pentru saltele. Intrarea lui neaşteptată fu pentru Julien asemeni picăturii de apă care face să se reverse paharul.

Mai palid şi mai întunecat decât de obicei, Julien se repezi înaintea lui. Domnul de Rénal se opri şi-şi privi servitorii.

— Domnule, îi spuse Julien, credeţi că cu un alt preceptor copiii dumneavoastră ar fi făcut aceleaşi progrese pe care le-au făcut cu mine? Dacă nu, continuă Julien fără să-i lase domnului de Rénal timp să deschidă gura, cum de îndrăzniţi să mă mustraţi că nu mă ocup îndeajuns de ei?

Domnul de Rénal, abia venindu-şi în fire din teama care îl cuprinsese, îşi spuse că ţărănuşul ăsta vorbea cu un ton atât de neobişnuit pentru că, pesemne, îi făcuse altcineva o propunere mai avantajoasă şi vrea să-l părăsească. Julien, cu cât vorbea mai mult, cu atât era mai furios.

— Pot să trăiesc şi fără dumneavoastră, domnule, adăugă el.

— Zău, îmi pare foarte rău că te văd atât de nervos, îi răspunse domnul de Rénal bâlbâindu-se puţin.

Servitorii se aflau la câţiva paşi de ei, ocupaţi cu aşezatul paturilor.

— Nu de asta am nevoie, domnule, urmă Julien scos din fire. Gândiţi-vă la ticăloşia cuvintelor pe care mi le-aţi spus, şi încă în faţa unor femei!

Domnul de Rénal înţelegea prea bine ce-i cerea Julien, şi o luptă cumplită îi sfişia sufletul. Iar Julien, înnebunit de-a binelea de mânie, se nimeri să-i strige:

— Ştiu unde să mă duc, domnule, când voi părăsi casa dumneavoastră.

La auzul acestor cuvinte, domnul de Rénal îl şi văzu pe Julien instalat la domnul Valenod.

— Bine, spuse el în sfârşit, oftând de parcă ar fi chemat chirurgul să-i facă cea mai dureroasă operaţie, primesc cererea dumitale. Începând de poimâine, zi întâi a lunii, îţi voi plăti cincizeci de franci pe lună.

Lui Julien îi veni să râdă şi rămase uimit, toată mânia i se topise.

„Nu-l dispreţuiam îndeajuns pe animalul ăsta, îşi spuse el. Pesemne că numai aşa se pricepe să ceară scuze un suflet atât de josnic.”

Copiii, care ascultaseră cu gura căscată întreaga scenă, dădură fuga în grădină să-i spună mamei că domnul Julien era tare mâniat, dar că avea să aibă cincizeci de franci pe lună.

Julien îi urmă din obişnuinţă, fără să-i arunce măcar o privire domnului de Rénal, pe care îl lăsă foarte iritat.

„Domnul Valenod mă costă, va să zică, o sută şaizeci şi opt de franci, îşi zicea primarul. Trebuie neapărat să-i spun vreo câteva vorbe răspicate despre felul cum se îngrijeşte de hrana copiilor găsiţi.”

Peste o clipă, Julien se afla din nou faţă în faţă cu domnul de Rénal:

— Vreau să mă spovedesc părintelui Chélan; am onoarea să vă anunţ că voi lipsi câteva ore.

— Vai, dragă Julien! făcu domnul de Rénal râzând cât se poate de fals. Poţi lipsi toată ziua dacă vrei, ba chiar şi mâine, scumpul meu. la calul grădinarului până la Verrières.

„Acum se duce să-i dea răspuns lui Valenod, gândi domnul de Rénal. Nu mi-a făgăduit nimic, dar trebuie să las să i se mai răcorească minţile tinerelului ăstuia.”

Julien o şterse numaidecât şi urcă spre codrii prin care se poate merge de la Vergy la Verrières. Nu se grăbea să ajungă la părintele Chélan. Departe de a-şi dori să se supună la o nouă scenă de ipocrizie, avea nevoie să vadă limpede în inima lui şi să dea ascultare unor sumedenii de simţăminte care îl frământau.

„Am câştigat o bătălie, îşi spuse el de îndată ce se văzu în pădure, departe de privirile oamenilor. Aşadar, am câştigat o bătălie!”

Cuvintele acestea făceau ca întreaga lui situaţie să-i apară în cele mai frumoase culori şi-i mai liniştiră puţin frământarea.

„Iată-mă cu o leafă de cincizeci de franci pe lună. Tare trebuie să se fi temut domnul de Rénal! Dar de ce?”

Tot gândindu-se de ce s-o fi temut omul acela fericit şi puternic, împotriva căruia cu un ceas mai înainte spumega de mânie, Julien se pomeni până la urmă cu sufletul înseninat. Şi, timp de câteva clipe, se simţi aproape mişcat de încântătoarea frumuseţe a codrului prin mijlocul căruia trecea. Bucăţi uriaşe de stâncă se prăvăliseră odinioară în pădure dinspre munte. Fagii înalţi se înălţau aproape la fel de sus ca şi stâncile a căror umbră dădea o răcoare plăcută, la câţiva paşi de locurile unde dogoarea soarelui n-ar fi îngăduit să poposeşti.

Julien se odihnea o clipă la umbra stâncilor uriaşe, apoi pornea din nou la drum, pe coastă. Curând, printr-o potecă îngustă pe care o foloseau numai cei ce-şi mânau caprele la păscut, se pomeni stând în picioare pe-o stâncă imensă, cu totul despărţit de restul oamenilor. Poziţia aceasta fizică îl făcu să zâmbească: ea îi dădea putinţa să întrezărească poziţia morală pe care ardea de dorinţă s-o cucerească. Aerul curat al acestor munţi înalţi îl însenină, ba chiar îl înveseli sufletul. În ochii lui primarul din Verrières rămăsese tot reprezentantul tuturor bogătaşilor şi tuturor neobrăzaţilor din lume; dar Julien simţea că ura care îl însufleţise, în ciuda violentei manifestărilor, n-avea nimic personal