— Are dreptate să fie mânios, îi răspunse aceasta. După progresele uimitoare pe care copiii le-au făcut datorită lui, ce însemnătate are că îşi petrece o dimineaţă fără să le vorbească? Trebuie să recunoşti că bărbaţii sunt prea aspri.

Pentru prima oară în viaţă, doamna de Rénal simţea un fel de dorinţă de răzbunare împotriva soţului ei. Ura nemărginită pe care Julien o nutrea faţă de cei bogaţi era cât pe ce să izbucnească. Noroc însă că domnul de Rénal îşi chemă grădinarul şi rămase împreună cu el să pună crengi spinoase şi să închidă astfel poteca oprită ce străbătea livada. Julien nu răspunse deloc la toate atenţiile care i se arătară în timpul plimbării. Abia se depărtase domnul de Rénal, când amândouă prietenele, pretinzând că sunt ostenite, îi ceruseră fiecare câte un braţ.

Între cele două femei, cărora tulburarea adâncă şi sfiiciunea le îmbujoraseră obrajii, paloarea mândră, privirea întunecată şi hotărâtă a lui Julien contrastau ciudat. El le dispreţuia pe amândouă, şi toate sentimentele lor duioase.

„Ah! îşi spunea el, dacă aş avea măcar un venit de cinci sute de franci ca să-mi pot termina studiile! Cum le-aş mai trimite la plimbare!”

Stăpânit de gândurile acestea necruţătoare, puţinul pe care binevoia să-l înţeleagă din cuvintele îndatoritoare ale celor două prietene îi displăcea şi i se părea fără sens, prostesc, uşuratic, într-un cuvânt, femeiesc.

Vorbind doar ca să vorbească şi căutând să întreţină o conversaţie cât de cât însufleţită, doamna de Rénal spuse într-o doară că soţul ei se întorsese din Verrières ca să se tocmească pentru nişte pănuşi de porumb cu unul dintre fermierii lui. (Prin partea locului saltelele sunt umplute cu pănuşi de porumb.)

— Acum n-o să mai vină după noi, adăugă doamna de Rénal. A rămas să se ocupe de împrospătarea saltelelor din casă, împreună cu valetul lui şi cu grădinarul. Azi-dimineaţă a umplut saltelele din toate paturile de la primul cat si acum a trecut la al doilea.

Julien păli; se uită cu o privire ciudată la doamna de Rénal şi căută să rămână singur cu ea, grăbind pasul. Doamna Derville îl lăsă să se depărteze.

— Salvaţi-mi viaţa, îi spuse Julien. Numai dumneavoastră puteţi s-o faceţi. Ştiţi că valetul mă urăşte de moarte. Trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că am un portret; l-am ascuns în salteaua de la patul meu.

La aceste cuvinte, doamna de Rénal păli şi ea.

— Numai dumneavoastră, doamnă, puteţi intra acum în odaia mea; căutaţi, fără să se bage de seamă, în colţul saltelei cel mai apropiat de fereastră şi veţi găsi acolo o cutiuţă de carton negru, lustruit.

— Şi înăuntru e un portret, făcu doamna de Rénal abia putând să se mai ţină pe picioare.

Julien îi observă deznădejdea şi profită îndată de ea.

— Mai am să vă rog ceva, doamnă: să nu priviţi portretul acela. E taina mea…

— E o taină, repetă doamna de Rénal cu glas stins.

Dar deşi fusese crescută printre oameni mândri de averea lor şi simţitori numai la bani, iubirea sădise mărinimie în inima ei. Rănită până în adâncul sufletului, doamna de Rénal îi ceru lui Julien, cu aerul celui mai firesc devotament, lămuririle necesare ca să ducă la bun sfârşit ceea ce avea de făcut.

— Aşadar, îşi spuse ea depărtându-se, o cutiuţă rotundă de carton negru, lustruit.

— Da, doamnă, răspunse Julien cu asprimea pe care primejdia o dă bărbaţilor.

Ea se urcă la catul al doilea al castelului, palidă, ca şi cum s-ar fi dus la moarte. Şi ca o culme a nenorocirii, simţi că-i vine rău, dar nevoia de a-i fi de folos lui Julien îi dădu puteri.

„Trebuie să pun mâna pe cutiuţa aceasta”, îşi spuse grăbind pasul.

Îşi auzi soţul vorbind cu valetul chiar în odaia lui Julien. Din fericire, însă, ei trecură în camera copiilor. Ea ridică salteaua şi îşi înfundă mâna cu atâta putere, încât îşi zdreli degetele. Dar deşi era foarte sensibilă la micile dureri de acest fel, acum nu-şi dădu seama de nimic, căci aproape în acelaşi timp simţi netezimea cutiuţei de carton. O luă şi dispăru.

Abia scăpată însă de teama de-a nu fi surprinsă de soţul ei, chinul pricinuit de cutiuţa neagră fu cât pe ce s-o doboare.

„Julien e, aşadar, îndrăgostit, şi eu am în mână portretul femeii pe care o iubeşte.”

Stând pe-un scaun în anticamera apartamentului, doamna de Rénal se lăsă pradă tuturor chinurilor geloziei. Nemărginita ei naivitate îl folosi şi acum. Uimirea îi domoli durerea. Julien se ivi, luă cutiuţa fără să-i mulţumească, fără să spună o vorbă şi dădu fuga în odaia lui, unde aprinse focul şi o arse cât ai clipi. Era încă palid, pierdut, exagerând primejdia prin care trecuse.

„Portretul lui Napoleon ascuns la un tânăr care face paradă de-atâta ură împotriva uzurpatorului! îşi spunea el clătinând din cap. Portretul lui Napoleon, găsit de domnul de Rénal, care-i atât de pornit împotriva împăratului şi atât de furios acum! Iar ca o culme a imprudenţei, pe cartonul alb de pe spatele portretului se află câteva rânduri scrise de mâna mea şi neputând lăsa urmă de îndoială asupra admiraţiei mele nemărginite! Şi fiecare din dovezile acestea de dragoste înflăcărată e datată! Ultima am scris-o abia alaltăieri. Toată reputaţia de care mă bucur s-ar fi dus pe copcă, într-o clipă! îşi spunea Julien privind cum arde cutiuţa; şi reputaţia e singura mea avere; nu trăiesc decât prin ea… şi cum trăiesc, Dumnezeule, Doamne!”

Peste un ceas, oboseala şi mila faţă de sine însuşi îi umplură inima de duioşie. De aceea, întâlnind-o pe doamna de Rénal, Julien îi luă mâna şi i-o sărută cu mai multă sinceritate decât oricând. Ea roşi, fericită, dar aproape în aceeaşi clipă îl respinse mâniată din pricina geloziei. Mândria lui Julien, rănită abia cu câteva ceasuri mai înainte, îl prosti în clipa aceea. Nevăzând în doamna de Rénal decât o femeie bogată, îi lăsă dispreţuitor mâna şi plecă. În grădină, mai apoi, pe când se plimba gânditor, un zâmbet amar i se ivi pe