În clipa când doamna Derville îşi reînnoi propunerea de a intra în salon, Julien strânse cu putere mâna lăsată în voia lui.

Doamna de Rénal, care tocmai se ridica, se aşază iar, spunând cu o voce abia auzită:

— Într-adevăr, sunt puţin bolnavă, dar aerul curat îmi face bine.

Cuvintele ei pecetluiră fericirea lui Julien, fericire nemărginită în clipa aceea; şi vorbi, uită să se prefacă, păru fermecător celor două prietene, care îl ascultau. Şi totuşi, mai exista încă puţină lipsă de curaj în elocinţa aceasta, pe care o dovedea pe neaşteptate. Julien se temea grozav ca nu cumva doamna Derville, obosită de vântul care se stârnise înaintea furtunii, să vrea să se întoarcă singură în salon. Atunci, ar fi rămas singur cu doamna de Rénal. Avusese, aproape din întâmplare, îndrăzneala aceea oarbă care te împinge la fapte; dar simţea că ar fi peste puterile lui să-i spună cea mai neînsemnată vorbă doamnei de Rénal. Oricât de blânde ar fi fost dojenile ei, avea să fie învins, iar ceea ce dobândise avea să fie nimicit.

Din fericire pentru el, în seara aceea cuvintele lui mişcătoare şi pline de emfază plăcură doamnei Derville, care de foarte multe ori îl găsea stângaci ca un copil şi destul de plicticos. Cât despre doamna de Rénal, cu mâna în mâna lui Julien, ea nu se mai gândea la nimic; trăia, şi atât. Orele petrecute sub teiul cel mare, despre care legendele din partea locului spun că a fost sădit de Carol Temerarul, erau pentru ea pline de fericire. Asculta fermecată suspinele vântului din frunzişul des al teiului şi ropotul rarelor picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai joase. Julien nu băgă de seamă un lucru care l-ar fi liniştit pe deplin: doamna de Rénal, silită la un moment dat să-şi la mâna dintr-a lui, când se ridicase de pe scaun ca să-şi ajute verişoara să îndrepte o vază de flori răsturnată de vânt la picioarele lor, de îndată ce se aşeză la loc îi dădu mâna aproape fără nicio greutate, ca şi cum ar fi existat o înţelegere între ei doi.

Miezul nopţii bătuse de mult; trebuiau, în sfârşit, să plece din grădină: se despărţiră. Doamna de Rénal, furată de fericirea de-a iubi, era atât de neştiutoare, încât nu-şi făcu aproape nicio mustrare. Fericirea îi răpi somnul. Pe Julien, istovit de luptele pe care întreaga zi timiditatea şi orgoliul le dăduseră în inima lui, îl năpădi în schimb un somn ca de plumb.

A doua zi, se trezi la cinci; şi, lucru care ar fi durut-o cumplit pe doamna de Rénal dacă ar fi ştiut, abia se gândi la ea în treacăt. Îşi făcuse datoria, ba chiar o datorie eroică. Cu inima plină de simţământul acesta, se încuie în odaie şi începu, cu o plăcere proaspătă, să citească isprăvile eroului preferat.

Când sună clopotul pentru masă, Julien uitase, citind buletinele Marii Armate, tot ce dobândise în ajun. Coborând în salon, se gândi într-o doară: „Trebuie să-i spun femeii acesteia că o iubesc”.

În locul privirilor pline de voluptate pe care se aştepta să le întâlnească, dădu peste chipul sever al domnului de Rénal, care, sosit de două ore din Verrières, nu-şi ascundea nemulţumirea că Julien petrecuse o dimineaţă întreagă fără să se ocupe de copii. Nimic nu putea fi mai dezgustător decât omul acesta plin de sine, îmbufnat şi convins că are dreptul să-şi arate supărarea.

Fiecare cuvânt acru al soţului ei îi străpungea inima doamnei de Rénal. Cât despre Julien, el era atât de adâncit în extaz, atât de preocupat încă de marile fapte care, timp de ore întregi, i se perindaseră pe dinaintea ochilor, încât, la început, abia dacă putu să-şi concentreze atenţia şi să asculte cuvintele aspre pe care i le spunea domnul de Rénal. În cele din urmă, îi răspunse destul de repezit:

— Am fost bolnav.

Tonul acestor vorbe ar fi scos din sărite un om cu mult mai puţin supărăcios decât primarul din Verrières. Se gândi o clipă să-i răspundă lui Julien dându-l afară imediat. Şi nu se stăpâni decât datorită devizei pe care şi-o făurise singur: în privinţa afacerilor să nu te grăbeşti niciodată.

„Tinerelul ăsta neghiob, îşi spuse el îndată, şi-a făcut un fel de faimă în casa mea. Te pomeneşti că îl ia Valenod la el ori, şi mai şi, te pomeneşti că se însoară cu Élisa. În amândouă cazurile, ar putea să-si râdă de mine în sinea lui.”

Cu toată cuminţenia vădită a unor asemenea gânduri, domnul de Rénal nu întârzie să izbucnească într-un potop de cuvinte grosolane, care, încetul cu încetul, îl înfuriară pe Julien. Doamna de Rénal abia îşi stăpânea lacrimile. De îndată ce sfârşiră prâhzul, ea îi ceru lui Julien să-i dea braţul pentru plimbare şi se sprijini prietenoasă de el. La tot ce-i spunea doamna de Rénal, Julien nu putea decât să răspundă cu jumătate glas:

— Aşa sunt oamenii bogaţi!

Domnul de Rénal mergea alături de ei. Apropierea lui îi întărită mânia lui Julien. Când observă că doamna de Rénal se rezema prea cu dinadinsul de braţul lui, gestul ei îl scârbi şi, împingând-o furios, îşi desfăcu braţul din strânsoare.

Din fericire, domnul de Rénal nu văzu această nouă obrăznicie, care nu-i scăpă doamnei Derville; prietena ei avea lacrimi în ochi. În clipa aceea, domnul de Rénal începu să gonească cu pietre o ţărăncuţă care străbătea un colţ al livezii, trecând printr-o potecă oprită străinilor.

— Domnule Julien, te rog, stăpâneşte-te; gândeşte-te că fiecare dintre noi avem clipe de mânie, şopti repede doamna Derville.

Julien o privi nepăsător, cu nişte ochi în care se zugrăvea cel mai suveran dispreţ.

Căutătura aceasta o miră pe doamna Derville, şi poate că ar fi mirat-o şi mai mult dacă ar fi bănuit ce exprimă într-adevăr; ea desluşi un fel de vagă nădejde într-o răzbunare din cele mai crunte. Fără îndoială că asemenea clipe de umilire l-au zămislit pe Robespierre.

— Julien al dumitale e foarte violent, mă sperie,