Invidia fraţilor săi, prezenţa de tiran ursuz a tatălui său întunecaseră în ochii lui Julien frumuseţea priveliştilor din preajma orăşelului Verrières. La Vergy nu mai găsea nici urmă din amintirile acelea amare; pentru prima dată în viată nu mai vedea niciun duşman. Când domnul de Rénal pleca la oraş, ceea ce se întâmpla adesea, el îndrăznea să citească; şi curând, noaptea, în loc să citească, având şi grija să-şi dosească lampa în fundul unei vaze de flori răsturnate, putu să-şi vadă de somn; ziua, în răgazul dintre lecţiile copiilor, venea pe stâncile acestea cu cartea care era singura lege a purtării lui şi singurul obiect care-i făcea plăcere. În ea găsea totodată şi fericire şi extaz, şi mângâiere în clipele de deznădejde.

Unele lucruri pe care Napoleon le-a spus cu privire la femei, mai multe discuţii despre meritele romanelor la modă sub domnia lui îi dădură atunci, pentru prima oară în viaţă, câteva idei pe care orice alt tânăr de vârsta lui le-ar fi avut de multă vreme.

Veniră căldurile cele mari ale verii. Ai casei îşi făcură obiceiul să-şi petreacă serile sub un tei uriaş, la câţiva paşi de castel. Întunericul era adânc. Într-o seară, Julien vorbea cu înflăcărare, bucurându-se din toată inima că se pricepea să vorbească frumos şi că îl ascultau nişte femei tinere; şi, tot gesticulând, atinse mâna doamnei de Rénal, sprijinită pe spătarul unuia dintre scaunele de lemn vopsit care se pun prin grădini.

Mâna aceasta se retrase numaidecât dar Julien gândi că ar fi de datoria lui să facă aşa fel, încât mâna ei să nu se mai retragă atunci când o atingea. Ideea datoriei de îndeplinit şi gândul ridicolului sau mai degrabă al sentimentului de inferioritate căruia se expunea în caz de nereuşită îi alungă din inimă, cât ai clipi, toată plăcerea.

Didona domnului Guérin{31},

încântătoare schiţă!

STROMBECK{32}

A DOUA ZI CÂND O REVĂZU PE doamna de Rénal, privirile îi erau ciudate; se uita la ea ca la un duşman cu care trebuia să se războiască. Privirile acestea, atât de diferite de cele din ajun, o zăpăciră pe doamna de Rénal: fusese bună cu Julien şi el părea supărat. Dar nu-şi putea dezlipi ochii de-ai lui.

Prezenţa doamnei Derville îi îngăduia lui Julien să vorbească mâi puţin şi să se ocupe mai mult de ceea ce îşi pusese în gând. Şi toată ziua nu făcea altceva decât să citească din cartea inspirată care îi oţelea inima.

Scurtă cât putu mai mult lecţiile copiilor, apoi, când prezenţa doamnei de Rénal îl făcu din nou să se gândească numai la glorie, hotărî că trebuie neapărat să-i îngăduie în seara aceea ca mâna ei să rămână în mâna lui.

Amurgul şi apropierea clipei hotărâtoare făcură să bată inima lui Julien într-un mod neobişnuit. Se însera. Şi Julien observă, cu o bucurie care îi luă parcă o piatră uriaşă de pe piept, că noaptea va fi întunecoasă. Cerul, acoperit de nori groşi, purtaţi de-un vânt fierbinte, părea că vesteşte apropierea unei furtuni. Cele două prietene se plimbară până târziu. Toate mişcările lor din seara aceea i se păreau ciudate lui Julien. Ele se bucurau de vremea zbuciumată care, pentru unele suflete gingaşe, pare că măreşte plăcerea de a iubi.

Se aşezară, în sfârşit; doamna de Rénal luă loc lângă Julien, iar doamna Derville lângă prietena ei. Preocupat numai de ceea ce avea de gând să încerce, Julien nu izbuti să scoată o vorbă. Discuţia lâncezea.

„Oare am să fiu tot aşa de speriat şi de nefericit la primul duel pe care îl voi avea?” se întreba Julien, căci avea prea multă neîncredere în el şi în alţii ca să nu-şi dea seama de starea lui sufletească.

În neliniştea lui ucigătoare, ar fi preferat orice altă primejdie. De câte ori n-a dorit ca nu ştiu ce treburi neaşteptate s-o silească pe doamna de Rénal să intre în casă, să plece din grădină! Constrângerea la care Julien se supunea singur era prea mare ca să nu-i gâtuie glasul; curând, vocea doamnei de Rénal deveni şi ea tremurătoare, dar Julien nu băgă de seamă. Era prea cumplită lupta pe care datoria o dădea împotriva timidităţii, pentru ca el să mai fie în stare să observe ceva în afara lui. Orologiul castelului bătu cele trei sferturi după ora nouă, fără ca el să fi cutezat ceva. Julien, scos din fire de propria lui laşitate, îşi spuse: „Când va bate ora zece, sau voi face lucrul pe care toată ziua mi l-am făgăduit să-l fac astă-seară, sau mă urc în odaia mea şi-mi zbor creierii”.

După o ultimă clipă de aşteptare şi de zbucium, în timpul căreia Julien îşi pierduse minţile din pricina emoţiei covârşitoare, orologiul, aflat deasupra lui, vesti orele zece. Fiecare bătaie a orologiului fatal îi răsuna în piept şi o simţea ca pe o zvâcnire.

În sfârşit, pe când ultima bătaie mai răsuna încă, întinse mâna şi o prinse pe a doamnei de Rénal, care şi-o retrase deîndată. Julien, fără să-şi dea prea bine seama ce face, o prinse din nou. Deşi era el însuşi emoţionat, răceala de gheaţă a mâinii pe care o ţinea îl izbi; o strânse, ca într-un spasm; simţi cum doamna de Rénal făcea o ultimă încercare ca să se smulgă, dar, până la urmă, mâna ei rămase într-a lui.

Sufletul îi fu năpădit de fericire, nu pentru că o iubea pe doamna de Rénal, ci fiindcă scăpase de un chin îngrozitor. Pentru ca nu cumva doamna Derville să observe, se crezu obligat să vorbească; glasul i se auzi atunci puternic şi răsunător. Glasul doamnei de Rénal, dimpotrivă, trăda atâta emoţie, încât prietena ei o crezu bolnavă şi-i propuse să meargă în casă. Julien simţi primejdia: „Dacă doamna de Rénal intră în salon, am să cad iar în starea îngrozitoare care m-a chinuit toată ziua. I-am ţinut prea puţin mâna ca