domnul de Rénal se mută, o dată cu venirea primelor zile frumoase ale primăverii, la Vergy, satul devenit celebru prin aventura tragică a Gabriellei{29}. La câteva sute de paşi depărtare de ruinele atât de pitoreşti ale străvechii biserici gotice, domnul de Rénal avea un vechi castel cu patru turnuri şi o grădină întocmită după modelul.œteltelajinile-ries, cu numeroase tufe de merişor si cu alei de castani tunşi de două ori pe an. O livadă vecină, plantată cu meri, era locul de plimbare. La capătul livezii se aflau vreo opt sau zece nuci măreţi; frunzişurile lor uriaşe se ridicau la peste douăzeci de metri înălţime.

— Fiecare din blestemaţii ăştia de nuci, spunea domnul de Rénal de câte ori soţia lui îl admira, mă costă recolta de pe o jumătate de pogon. Grâul nu poate creşte la umbra lor.

Priveliştea de la ţară i se păru cu totul nouă doamnei de Rénal. Admiraţia ei nu mai cunoştea margini. Simţământul care o însufleţea îi trezea iscusinţă şi hotărâre. Chiar a doua zi după sosirea la Vergy, domnul de Rénal fiind plecat la oraş pentru treburile primăriei, doamna de Rénal tocmi nişte lucrători pe cheltuiala ei. Julien îi dăduse ideea să croiască o mică alee aşternută cu nisip, care ar fi străbătut livada, ar fi trecut pe sub nucii uriaşi şi le-ar fi îngăduit copiilor să se plimbe dimineaţa, fără ca roua să le ude pantofii. Ideea aceasta fu dusă la îndeplinire în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce fusese concepută. Doamna de Rénal petrecu o zi veselă împreună cu Julien, dându-le îndrumări lucrătorilor.

Când primarul din Verrières se întoarse de la oraş, mare îi fu mirarea găsind aleea gata croită. Dar şi pe doamna de Rénal o miră sosirea lui: uitase că există. Timp de două luni el vorbi supărat despre îndrăzneala de-a face, fără să fie întrebat, o reparaţie atât de importantă, dar doamna de Rénal o plătise din banii ei şi asta îl mai consola puţin.

Ea îşi petrecea zilele alergând cu copiii prin livadă şi prinzând fluturi. Îşi făcuseră nişte glugi mari, din voal subţire, şi prindeau cu ele bietele lepidoptere. Numele acesta barbar doamna de Rénal îl învăţase de la Julien. Căci ea poruncise să fie adusă de la Besançon frumoasa lucrare a domnului Godard{30}, şi Julien îi povestea obiceiurile ciudate ale bietelor gângănii.

Le înţepau fără milă, prinzându-le cu ace într-o ramă de carton făcută tot de Julien.

Doamna de Rénal şi Julien aveau, în sfârşit, despre ce să vorbească şi el scăpă de îngrozitorul chin pe care i-l pricinuiau clipele de tăcere.

Îşi vorbeau întruna şi cu nemărginit interes, deşi nu-şi spuneau decât lucruri cât se poate de nevinovate. Viaţa aceasta activă, plină şi veselă le plăcea tuturor, în afară de domnişoara Élisa, care avea de lucru până peste cap.

„Niciodată, chiar în timpul carnavalului, când erau baluri la Verrières, spunea ea, doamna nu se îngrijea atât de toaletele ei; acum schimbă rochiile de două sau de trei ori pe zi.”

Cum n-avem de gând să măgulim pe nimeni, n-o să negăm că doamna de Rénal, care avea o piele superbă, îşi potrivea rochiile aşa fel încât să-i lase braţele şi sânii cât mai dezgoliţi. Era foarte bine făcută şi felul acesta de-a se îmbrăca o prindea de minune.

— Niciodată n-aţi fost atât de tânără, doamnă, îi spuneau prietenii din Verrières, veniţi să la masa la Vergy. (Aşa vorbesc cei de prin partea locului.)

Un lucru ciudat, căruia nu i-am dai prea multă crezare, e faptul că doamna de Rénal se gătea atâta fără intenţie precisă. Îi făcea plăcere să se gătească şi, fără să se gândească la altceva, tot timpul pe care nu-l petrecea la vânătoarea de fluturi cu copiii şi cu Julien lucra la croitul rochiilor, împreună cu Élisa. Singurul ei drum la Verrières a fost pricinuit de dorinţa de a-şi cumpăra rochii noi de vară, primite atunci din Mulhouse.

Şi aduse la Vergy o tânără doamnă, rudă de-a ei. De când se măritase, doamna de Rénal se împrietenise încetul cu încetul cu doamna Derville, care, pe vremuri, îi fusese colegă la Sacré-Coeur.

Doamna Derville făcea mult haz de ceea ce ea numea ideile nebuneşti ale verişoarei sale.

— Dacă aş fi singură, nici nu mi-ar trăsni prin minte asemenea lucruri, spunea ea.

De ideile acestea neaşteptate, care la Paris ar fi fost numite „porniri capricioase”, doamna de Rénal se ruşina ca de nişte prostii atunci când era cu soţul ei. Dar prezenţa doamnei Derville îi dădea curaj. Ea îi destăinuia mai întâi, cu voce sfioasă, gândurile; când cele două prietene rămâneau multă vreme singure, gândurile doamnei de Rénal se însufleţeau; o dimineaţă lungă şi singuratică trecea atunci ca o clipă, lăsându-le nespus de vesele. De data aceasta, însă, cumpătata doamnă Derville îşi găsi verişoara mai puţin veselă, dar mult mai fericită.

Cât despre Julien, de când se afla la ţară se comporta ca un adevărat copil, la fel de bucuros să alerge după fluturi ca şi elevii lui. După atâta constrângere şi diplomaţie iscusită, singur, departe de privirile oamenilor, nefiindu-i deloc teamă, din instinct, de doamna de Rénal, se lăsa în voia plăcerii de a trăi, atât de puternică la vârsta lui şi în mijlocul celor mai frumoşi munţi din lume.

Chiar de la sosirea doamnei Derville, lui Julien i se păru că îi e prietenă şi se grăbi să-i arate priveliştea din capătul aleii celei noi, de sub nucii uriaşi, privelişte, de fapt, deopotrivă de frumoasă, dacă nu întrecându-le chiar pe cele cu care Elveţia sau lacurile Italiei pot desfăta ochiul. Dacă urci povârnişul care începe la câţiva paşi de-acolo, ajungi îndată la nişte prăpăstii adânci, mărginite cu păduri de stejar, ce se întind până aproape de râu. Pe crestele stâncilor acestora abrupte, Julien, fericit, liber şi chiar ceva mai mult, rege al casei, îşi conducea cele două prietene şi se bucura de admiraţia lor pentru priveliştile neasemuit de frumoase.

— Pentru mine e ca şi