În viitor, urmă Julien, n-o să mă bizui decât pe acele trăsături ale caracterului meu pe care le-am pus la încercare. Cine ar fi crezut că o să-mi placă să lăcrimez! Că-l voi iubi pe cel ce îmi va dovedi că nu sunt decât un prost!”

Trei zile mai târziu Julien găsise motivul pe care ar fi trebuit să-l folosească din prima zi; motivul acesta era o calomnie, dar ce-are a face? Îi mărturisi preotului, cu multă şovăială în glas, că, din pricini pe care nu le putea spune, ca să nu dăuneze altcuiva, respinsese de la început căsătoria plănuită. Aşa, fireşte, nu dădea vina pe purtarea Élisei. Părintele Chélan găsi în gesturile lui o înflăcărare prea lumească, întru totul deosebită de aceea care ar fi trebuit să-l însufleţească pe un tânăr preot.

— Dragul meu, îi spuse el, mai degrabă fă-te un gospodar de treabă, cinstit de oameni şi cu ştiinţă de carte, decât un preot fără chemare.

La aceste noi dojeni Julien răspunse cu multă iscusinţă în ce priveşte potriveala vorbelor: găsi cuvintele pe care le-ar fi rostit un tânăr seminarist plin de râvnă; dar tonul cu care le rostea şi focul rău ascuns care îi licărea în priviri îl neliniştiră pe părintele Chélan.

Totuşi nu trebuie să-i prevedem un viitor prea negru lui Julien; el născocea corect cuvintele unei făţărnicii viclene şi prudente. Şi asta nu e rău pentru vârsta lui. Cât despre ton şi gesturi, să nu uităm că trăise printre ţărani; până atunci nu avusese încă prilejul să vadă marile modele. Mai apoi, de cum i-a fost dat să se apropie de dumnealor, şi gesturile, şi cuvintele i-au devenii admirabile.

Doamna de Rénal se miră că averea de curând dobândită n-o făcea mai fericită pe camerista ci o vedea ducându-se mereu la preot şi întorcându-se cu ochii plânşi; până la urmă, Élisa îi vorbi despre măritişul ei.

Doamna de Rénal se crezu bolnavă; un soi de friguri o împiedicau să-şi găsească somnul; nu mai trăia decât atunci când îi avea sub ochi pe cameristă sau pe Julien. Nu-şi putea lua gândul de la ei şi de la fericirea pe care o vor găsi în căsnicie. Sărăcia căsuţei, unde venitul de cincizeci de ludovici avea să-i silească să-şi ducă traiul, o vedea zugrăvită în culori încântătoare. Julien s-ar fi putut prea bine să ajungă avocat în Bray, la subprefectură, două leghe mai departe de Verrières, şi atunci ar putea să-l mai vadă din când în când.

Crezu cu toată sinceritatea că are să-şi piardă minţile; i-o spuse chiar soţului ei şi, în cele din urmă, căzu la pat. Seara, pe când camerista o servea, băgă de seamă că fata plângea. În clipa aceea, o ura din tot sufletul şi tocmai o repezise. Dar îi ceru iertare. Lacrimile Élisei curseră şi mai îmbelşugate; fata spuse că, dacă stăpâna i-ar îngădui, i-ar povesti toată nenorocirea ei.

— Vorbeşte, îi răspunse doamna de Rénal.

— Ei bine, doamnă, el nu mă vrea. Pesemne că răuvoitorii i-au spus cine ştie ce despre mine şi îi crede.

— Cine nu te vrea? întrebă doamna de Rénal abia respirând.

— Cine altul, doamnă, dacă nu domnul Julien? răspunse camerista suspinând. Părintele n-a putut să-i biruie împotrivirea; căci părintele găseşte că nu trebuie să respingi o fată cinstită doar fiindcă a fost cameristă. La urma urmei, tatăl domnului Julien nu-i altceva decât un cherestegiu; şi, chiar el… cum îşi câştiga pâinea înainte de-a intra la dumneavoastră?

Doamna de Rénal n-o mai asculta. Preamulta fericire aproape că îi răpise minţile. Ceru să-i repete de mai multe ori că Julien refuzase de-a binelea şi că refuzul lui nu îngăduia să revină la o hotărâre mai înţeleaptă.

— Vreau să fac eu o ultimă încercare, îi spuse ea cameristei, îi voi vorbi domnului Julien.

A doua zi, după-prânz, doamna de Rénal îşi dărui desfătătoarea voluptate de a pleda cauza rivalei sale şi de a vedea mâna şi averea Élisei refuzate întruna, timp de o oră întreagă.

Încetul cu încetul, Julien lăsă deoparte cuvintele măsurate şi răspunse până la urmă cu mai multă judecată mustrărilor cuminţi ale doamnei de Rénal. Ea nu se putea împotrivi valului de fericire care îi năpădise sufletul după atâtea zile de deznădejde. Şi i se făcu rău. Când fu dusă şi aşezată în camera ei, ceru să rămână singură. Era profund uimită.

„Nu cumva sunt îndrăgostită de Julien?” se întrebă ea în sfârşit.

Descoperirea aceasta, care în orice altă clipă i-ar fi adus remuşcări şi zbucium adânc, nu i se păru decât un spectacol neobişnuit, dar aproape indiferent. În inima ei, istovită de câte îndurase, nu-şi mai găsea loc sensibilitatea necesară pasiunii.

Doamna de Rénal încercă să lucreze, dar căzu într-un somn adânc: când se trezi, nu se sperie pe cât ar fi trebuit. Era prea fericită ca să mai poată lua ceva în nume de rău. Naivă şi nevinovată, provinciala aceasta cumsecade nu-şi chinuise niciodată inima încercând să-i smulgă puţină simţire fată de vreo nouă nuanţă de sentiment sau de ne-norocire. Absorbită cu totul, până la venirea lui Julien, de roboteala nesfârşită care, departe de Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie, doamna de Rénal se gândea la pasiuni aşa cum ne gândim noi la loterie: înşelătorie sigură şi fericire căutată de cei fără minte.

Clopotul vesti ora cinci. Doamna de Rénal se roşi toată când auzi glasul lui Julien care-i aducea pe copii. Mai îndemânatică de când iubea, ca să poată explica de ce roşise, se plânse că o doare îngrozitor capul.

— Uite, aşa sunt toate femeile, îi răspunse domnul de Rénal râzând în hohote. Todeauna e câte ceva de dres la maşinile astea.

Deşi obişnuită cu asemene glume, ionul lui o jigni pe doamna de Rénal. Ca să uiie, îl privi pe Julien. Şi, dacă ar fi fost cel mai urâi om din lume, în clipa aceea mi i-ar fi plăcut.

Imitator grijuliu al obiceiurilor aristocraţilor,