Rénal, tăcerea cea mai ciudată se statornicea între ei de cum rămâneau singuri. În salon, oricât de umilă i-ar fi fost ţinuta, ea îi găsea o mare superioritate intelectuală faţă de toţi cei ce veneau în casă. Dacă rămâneau însă o clipă singuri, îl simţea stingherit. Şi era neliniştită din pricina aceasta, căci instinctul de femeie îi spunea că stinghereala lui n-avea nimic drăgăstos.

După nu ştiu ce idee luată din vreo povestire despre înalta societate, aşa cum o văzuse bătrânul chirurg-major, de îndată ce se aşternea tăcerea în vreun loc unde se afla si o femeie, Julien se simţea umilit, ca şi cum totul s-ar fi petrecut din vina lui. Iar simţământul acesta îi era de-o sută de ori mai greu de îndurat atunci când se afla între patru ochi cu cineva. Imaginaţia, plină de noţiunile cele mai exagerate, cele mai ridicol înflăcărate despre ceea ce trebuie să spună un bărbat atunci când se află singur cu o femeie, nu-i dăruia, în tulburarea ei, decât idei cu neputinţă de admis. Sufletul îi plutea în nori şi totuşi nu putea să se smulgă din tăcerea cea mai umilitoare. Astfel, în timpul lungilor plimbări cu doamna de Rénal şi cu copiii, asprimea înfăţişării lui era sporită de chinurile cele mai cumplite. Julien se dispreţuia profund. Dacă, din nenorocire, încerca să deschidă gura, ajungea să spună lucrurile cele mai ridicole. Şi, ca o culme a nenorocirii, îşi vedea şi-şi exagera absurditatea; dar ceea ce nu vedea era expresia ochilor lui atât de frumoşi şi arătând un suflet atât de înflăcărat, încât, aşa cum li se întâmplă actorilor de mare talent, ei dădeau uneori un tâlc plin de farmec unor lucruri care nu-l aveau. Doamna de Rénal observă că, atunci când rămânea singur cu ea, Julien nu izbutea să spună nimic ca lumea decât dacă vreo întâmplare neprevăzută îl distra şi-l făcea să nu se mai gândească la rostirea frazelor alese. Cum prietenii casei nu prea o răsfăţau cu idei noi şi strălucitoare, sclipirile minţii lui Julien îi făceau nespusă plăcere.

De la căderea lui Napoleon, orice urmă de curtenie este alungată cu asprime din moravurile provinciale. Oamenii se tem să nu fie destituiţi. Lichelele caută un sprijin în congregaţie iar ipocrizia a progresat grozav, până şi în păturile liberale. Plictiseala sporeşte enorm. Alte plăceri decât cititul şi agricultura nu mai există.

Doamna de Rénal, moştenitoare bogată a unei mătuşi habotnice, măritată la şaisprezece ani cu un nobil de viţă, nu văzuse şi nu simţise în viaţa ei nimic care să semene cât de cât cu dragostea. Despre dragoste nu-i vorbise nimeni în afară de duhovnicul ei, preacumsecadele părinte Chélan, în legătură cu insistenţele domnului Valenod, şi i-o zugrăvise în culori atât de dezgustătoare, încât nu şi-o putea înfăţişa altfel decât ca pe desfrânarea cea mai josnică. Dragostea aflată din puţinele romane pe care întâmplarea i le pusese sub ochi, o socotea cu totul excepţională şi chiar cu totul în afara naturii. Datorită ignoranţei acesteia, doamna de Rénal, pe deplin fericită şi cu gândul numai la Julien, era departe de a-şi face cea mai mică mustrare.

 

Capitolul VIII                                              Mici întâmplări

 

Then there were sighs, the deeper for, suppression,

And stolen glances, sweeter for the theft,

And buming blushes, though for no transgression.

 

DON JUAN, c. 1. st. 74{28}

 

BLÂNDEŢEA ÎNGEREASCĂ PE care doamna de Rénal o datora firii ei şi stării de fericire actuală era tulburată într-o oarecare măsură când se gândea la Élisa, camerista ei. Fata căpătase o moştenire şi se spovedise părintelui Chélan, mărturisindu-i gândul de-a se mărita cu Julien. Preotul se bucură din toată inima de norocul prietenului său, dar mare îi fu mirarea când Julien îi răspunse, cu o hotărâre de neclintit, că oferta domnişoarei Élisa nu-i putea conveni.

— Ia seama, fiul meu, la ce se petrece în inima ta, îi spuse preotul încruntând sprâncenele; eu te felicit pentru sfânta chemare pe care o simţi, dacă numai din pricina ei dispreţuieşti o avere mai mult decât îndestulătoare. S-au împlinit cincizeci şi şase de ani de când păstoresc în Verrières. Şi totuşi, după cât se pare, voi fi dat afară din slujbă. Asta mă mâhneşte, deşi am un venit de opt sute de livre. Şi îţi spun asemenea lucruri, ca să nu-ţi faci iluzii despre starea de preot. Dacă te gândeşti să te dai bine pe lângă cei mari, pieirea veşnică te aşteaptă fără greş. Ai putea să faci avere, dar va trebui să-i vatămi pe cei sărmani şi nefericiţi, să-l linguşeşti pe subprefect, pe primar, pe omul cu vază şi să-i slujeşti patimile. Purtarea asta, care în lume se cheamă a şti să trăieşti, poate, pentru un mirean, să nu însemne numaidecât pierderea mântuirii sufleteşti, dar preoţii n-au încotro: ei trebuie să strângă avuţie sau în lumea asta, sau în lumea cealaltă, cale de mijloc nu există. Du-te, dragul meu, chibzuieşte bine şi întoarce-te peste trei zile să-mi dai un răspuns hotărât. Desluşesc cu mâhnire în străfundul firii tale o tainică înflăcărare care nu-mi vesteşte cumpătarea şi renunţarea desăvârşită la bunurile pământeşti, trebuincioase unui preot. Mintea ta ageră mă face să nădăjduiesc în bine: dar îngăduie-mi să-ţi spun, adăugă bunul preot cu ochii în lacrimi, dacă ai fi preot, aş tremura pentru mântuirea ta.

Julien se ruşina de emoţia care îl cuprinsese; pentru prima dată în viaţă vedea că e iubit; plânse cu o duioşie fără seamăn şi se duse să-şi ascundă lacrimile în pădurea cea mare de deasupra orăşelului.

„De ce mă aflu în starea asta? se întrebă el în sfârşit. Simt că aş putea să-mi dau de-o sută de ori viaţa pentru bunul părinte Chélan, şi totuşi, ei mi-a dovedit mai adineauri că nu sunt decât un neghiob. Pe el, mai ales, trebuie să-l înşel, şi tocmai el m-a dibuit. Înflăcărarea tainică despre care îmi vorbeşte e dorinţa mea de-a ajunge. El mă crede nevrednic pentru preoţie, şi asta tocmai când îmi închipuiam că