Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu mai zise nimic. Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat ploaia!” constată apoi la sfârşit, cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi când ar fi vorbit alt om. „În fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu.”

  Ieşi dintre fire şi se duse lângă colţul casei. Se aşeză pe tălpici, se căută de tutun.

  „Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!” se informă. Apoi îşi porunci: „Ei, ia înmulţeşte două sute de duble cu cincizeci… Scapi de daravelă? Cinci mii ar fi rata la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai rămâne nimic, dar în fine!… Faci tu ceva la Bucureşti? întrebă apoi pe cineva din gând. Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar bagă de seamă!” încheie el ameninţător şi se sculă hotărât de pe tălpici.

  Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se albeau şi undeva un cocoş cântă prelung şi insistent, înspăimântând liniştea satului. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă şi îi şopti acestuia la ureche:

  — Băi Nilă-m’!

  Nilă sări speriat de şoapta tainică şi cu ochii holbaţi gângavi:

  — Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?

  — Hai încoace!

  — Unde? Ce s-a întâmplat?

  — Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet şi hai încoace! porunci Moromete cu acelaşi glas.

  La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece.

  Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftând.

  — Unde mergem, mă? şopti el încă buimac de somn.

  Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn fiului să vină după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care stătea trântită pe el.

  — Ia şi tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! şopti el.

  — Da’ unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puţin curios.

  — Avem treabă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete.

  Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.

  — Ce făcuşi, Ioane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, Ioane? se auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia şi pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică şi nu mai pot, Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, şi copiii se bolnăvesc… Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc şi nu mai pot să le duc pe toate…

  Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.

  Moromete şi Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte şi ajunse şoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare şi spaimă, care parcă nu înţelegea nici acum ce se întâmplase:

  — Băiatul mamii! Cum ai murit tu, băiatul mamii? Unde eşti tu acuma, puişorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?… Of, dragile mamei sprâncene, cum s-or face buruiene!…

  — De, mă, săraca, şopti Moromete. Aşa e!

  Locul unde se oprise tatăl şi fiul era o vâlcea tăiată pe mijloc de un şanţ, o viroagă. Locul era plin de salcâmi şi de iarbă înaltă. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, ca o barieră, un rând de plute drepte ca lumânarea şi al căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopţii. Grădina era totuşi întunecată, deşi plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaş care la început, pentru că era stufos şi înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete.

  — Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la pământ! Hai, pune mâna pe secure!

  — Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit.

  Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat.

  Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată:

  — Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!…

  — Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.

  — Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, neînţelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce gândeşte