Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure şi-i încercă tăişul.

  — Vrei să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se uite şi să se mire până li s-o apleca.

  — Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă.

  — Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă.

  — Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuşi tatăl n-are să încerce să taie salcâmul. Şi pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el nedumerit. Ce ţi-a venit acuma, cu noaptea în cap?

  Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea şi-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieşi un icnet adânc şi lovitura ţâşni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci şi se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga.

  Nilă apucă şi el securea în mâini şi trecu de cealaltă parte a tulpinei.

  — Şi cui îl dai? mai întrebă el.

  — Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.

  Amândoi începură apoi să izbească tăcuţi şi nu se opriră decât după un timp îndelungat. În amândouă părţile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă şi albă. Începură să izbească din nou şi aşchiile săreau acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. În curând ele înconjurară locul într-o roată înălbită.

  Începuse să se lumineze. În cimitir vaietul femeilor contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări şoptite şi tainice. O femeie încă bocea şi părea să nu mai termine litania ei veche.

  Dar Moromete şi Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici, căutând parcă viaţa salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de secure. Cu toate că pătrunseseră în el adânc, din amândouă părţile, copacul stătea drept şi liniştit, nici o frunză nu i se mişca. Deodată, nişte aripi pâlpâiră undeva într-un prun şi încă o dată un cocoş cântă prelung. Când sfârşi, în clipa următoare, satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfârşită de glasurile celorlalţi cocoşi.

  Moromete se opri, se şterse de năduşeală şi lăsă securea jos:

  — Ajunge Nilă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te de adu caii. Vânos a mai fost!…

  — De ce să aduc caii? întrebă Nilă.

  — Adu, mă, caii şi ştreangurile şi nu mai tot întreba. Ce tot întrebi? Mai stai şi tu locului şi mai gândeşte-te când întrebi. Ştii tu încotro cade salcâmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui Geacă şi-i prăpădeşte răsadurile, ce faci?

  Flăcăul se şterse de sudoare şi plecă. Moromete se aşeză pe aşchii, uitându-se oftând în urma fiului:

  — Umblă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia! îi spuse.

  Peste câtva timp, flăcăul se întoarse cu caii.

  „N-am spus eu?” reflectă Moromete din nou, ridicându-se de pe aşchii şi vorbind apoi tare:

  — Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor.

  — Cum unde viu? răspunse Nilă, nedumerit.

  — Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei.

  Nilă opri caii şi rămase tăcut, neştiind ce să mai facă. Apoi pricepu, întoarse caii, le prinse răscrucile de ştreanguri, legă frânghia şi porni cu ea spre tatăl său.

  — Poţi să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te până spre vârf, nu-ţi fie frică, n-o să cadă cu tine.

  Moromete îl scruta posomorât. „Ce băiat greu de cap, uite la el că i-e frică să se urce, nu-şi dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia de vârful lui.”

  — Dacă vezi că se mişcă, săi şi tu jos de-acolo, mai spuse Moromete batjocoritor.

  Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până spre vârf, nu se mai vedea pe chipul lui dacă înţelesese sau nu că n-avea de ce să se teamă şi oricum dacă, totuşi, se temea, soluţia cu săritul jos tocmai de-acolo din vârful copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă frânghia şi se dăduse jos. Moromete se apropiase de cai şi măsura din ochi lungimea frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni ceva, apoi trase caii spre partea din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.

  — Gata, Nilă? întrebă el în şoaptă.

  — Gata! răspunse flăcăul.

  — Treci lângă cai şi când vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i mâi, că mi se pare că frânghia e mai scurtă decât salcâmul.

  Se alăturară amândoi într-o parte şi alta a cailor, apoi Moromete urlă pe neaşteptate, lung şi răguşit, ca şi când l-ar fi ars cineva cu fierul roşit:

  — Haidaaa!…

  Speriaţi, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se întinse ca o coardă şi urletului omului îi urmă un pârâit ascuţit care spintecă dimineaţa ca un trăsnet.

  — La o parte! strigă Moromete, biciuind caii.

  Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.

  După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roşii de soare.

  Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitându-se la salcâmul doborât, neştiind parcă ce mai aveau de făcut. Duţulache ieşise din gaura lui făcută sub şira de paie şi se uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii stăteau tăcuţi, nepăsători, cu buzele