— Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd…

  Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.

  — Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcâmul? se auzi de pe poteca viroagei un glas neliniştit.

  Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braţ avea un coşuleţ alb din care împărţise colaci pentru morţi. În poarta grădinii ieşiseră Paraschiv şi Achim descinşi şi în izmene. Tita, Ilinca şi Niculae se uitau şi ei încremeniţi de după gard.

  — De ce-ai tăiat salcâmul, tată? Ce ţi-a venit? întrebă Tita.

  — Ce făcuşi, Moromete? se auzi un glas de după gardul din faţă.

  — Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai? exclamă cineva din fundul grădinii.

  În tăcerea care se lăsă, o fetiţă strigă şi ea parcă speriată:

  — Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcâmul?

  Era porecla lui Moromete şi se pare că fetiţa era foarte supărată de îndrăznise să vorbească aşa.

  — Când ţi-oi da eu un paţanghel n-ai să-l poţi duce, îi răspunse Moromete. Şi voi ce vreţi? se răsti apoi la cei care se uitau de după garduri.

  Între timp, Paraschiv şi Achim se apropiaseră şi se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis.

  — De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând. Avea însă un glas cu totul deosebit de al celorlalţi, parcă ar fi fost singurul care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă.

  — Întrebaţi-l pe Nilă, că el ştie, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas ciudat.

  Paraschiv se prinse:

  — De ce, mă? îl întrebă.

  — Ca să se mire proştii, îl cită Nilă pe taică-său şi deodată îşi arătă dinţii lui laţi, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv.

  — Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv.

  Lui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli şi mai tare. Chiar şi când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci.

  Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. În fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câţiva miei?

  Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se mire proştii” nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.

  Nişte ciori, învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva presimţirilor şi temeiurilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?

 Chapter 13

  În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:

  — Haide, poate mai ai din ţuica aia de la munte.

  Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfăţişarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie şi se uita din când în când spre uşă, se uita prin casă, aşteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă:

  — Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete!

  Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Moromeţilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era aşezată o maşină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristiţa Bălosu, care nu se ştie când: învăţase să croiască rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă şi parcă străină de ea însăşi, cu mâna pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de cârpe.

  Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac”, bufanţi, şi ghete galbene cu ciorapi vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi când ar fi fost.

  — Bună dimineaţa, nea Ilie, spuse el.

  — Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său.

  — Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obişnuieşte.

  — De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.

  — Nu, dar nu obişnuiesc.

  — Noi obişnuim! spuse Moromete puţin absent, rotunjind şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.

  Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase maşina de cusut şi învăţase să folosească cu gravitate cuvintele puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.

  — Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.

  — Ce