— Să nu-i placă cuiva băutura.

  — Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.

  — Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre uşă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte de-asta… Sau nici tu nu vrei să-ţi turburi mintea?

  Victor începu să râdă:

  — Hehe, nea Ilie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu nişte ţuică.

  Polina intră şi Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială şi înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina.

  — Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulţumit la ea şi nu răspunse.

  — Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de ţuică, hai încolo de-acilea!

  Şi se ridică în picioare.

  Bălosu însă nu se mişcă.

  — Moromete, zise el şi avea un glas din care se înţelegea că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?

  Moromete se uită împrăştiat pe fereastră.

  — Care, locul ăsta d-acilea?

  — Da, tot îl ţii tu degeaba.

  — Mda, mormăi Moromete absent.

  — Ţi-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.

  — Hai, mă, nu mă mai ţine aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu?

  — Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câţi ani au trecut de când a plecat alde soră-ta Măria din casă?

  — Păi… sunt mai bine de cincisprezece ani!

  — Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită rămâne ăluia care e în ea. Nu ştiai de chestia asta?

  „Nu ştiam… pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că ştii tu.”

  — Hai, mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.

  Bălosu rămase nedumerit.

  — Dacă nu crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii ăştia, insistă el. Întreabă-l pe Rădulescu.

  — Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăios.

  Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa vecinului.

  Soarele se ridicase sus, şi o grămadă de nori, nişte nori curaţi şi frumoşi, se şi repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau să-l întoarcă îndărăt de unde răsărise.

  Moromete intră în curte prin grădiniţa de sub geamul dinspre drum al casei, pe nesimţite parcă, şi se opri lângă colţul prispei.

  — Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta? Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu, Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăştia? Au să roadă ieslea până te aranjezi tu… Şi tu, Paraschive, ce stai şi te uiţi cu botul ăla ca de zăvod? În grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paşti. Iar tu, Nilă, unde te găteşti de plecare?

  Nilă, nu se ştie de ce, era mânios. Stătea cu un picior proptit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă şi roşie de îmbufnare şi se încălţa cu nişte opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la fratele său cu satisfacţie, ba chiar cu simpatie, acum după ce i-o plătise.

  — Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în glas şi se uită cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc…

  Era un lemn care închipuia o puşcă văpsită în roşu. Paraschiv se apropie de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu o puşcă şi se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebui să fie trăgaciul. El ridică puşca în sus şi, plin de o veselie prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul şi să strige în gura mare:

  — Pe umărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte prezentaaaţi, arm! În cumpănireee, arm!

  — Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.

  — Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E şi el deştept. Om de douăzeci şi patru de ani!

  Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei şi se pregătea să plece. Niculae dăduse şi el drumul oilor din obor şi le tot lovea cu ciomagul, blestemându-le liniştit. Ilinca ridica aşternuturile de pe prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture bătătura.

  — Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gaşperu-ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între sobă, zise Moromete, adresându-se Catrinei.

  — Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la Bucureşti.

  Achim însă nu-l auzea, încălecase şi lovea mereu cu călcâiul în burta calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinţii rânjiţi în zăbală. Achim era vesel şi porni în goană încă din curte.

  — Hei, Bigică, haidaaa!… urlă el.

  — Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă şi Niculae după el. Tată, opreşte-l să se ducă cu oile.

  — Tu ce-i fi având, Nilă, de eşti aşa roşu? se miră Moromete fără să-l audă pe Niculae.