— Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu ştii. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?

  — Păi fiindcă sunteţi proşti! explică Moromete luând secerile din mâna Catrinei şi îndreptându-se spre poartă. Sunteţi proşti, Nilă, d-aia!

  Nilă pornise şi el spre poartă, cu puşca aceea ciudată în mână.

  — Sunteţi proşti… mormăi el.

  — Păi sigur că sunteţi proşti. Dar ce credeai? spuse Moromete surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-l atingă cineva la cap pe deşteptu ăla de mocârţan care vă goneşte pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă mai cheme.

  Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbeşte ca să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în acelaşi fel cu mormăitura; adică sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. Moromete o luă şi el pe lângă garduri, dar în direcţia opusă şi călca nepăsător şi parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă.

 Chapter 14

  La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins” cineva şi i-ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă instrucţia duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învăţătorul Toderici, care era ofiţer în rezervă, comandant.

  Nici învăţătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa se crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi să uite şi ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.

  Când Nilă ajunse în curtea şcolii, premilitarii erau strânşi de mult în coloană de marş şi se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.

  — Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele şcolii. Parc-aţi fi domnişoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol şi vin înaintea la toţi?… Pleaşcă Ilie!

  — Prezent!

  — Pacic Ilie!

  — Prezent!

  — Panaite Dumitru!

  — Lipsă.

  — Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Şi duminica trecută văd că a lipsit.

  — Stă lângă mine, dom’le comandant, zise un flăcău din capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, îşi bagă… în ea de premilitară.

  — Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat.

  — Prezent!

  — Pielelungă Constantin!

  — Prezent!

  — O să-l bag eu la puşcărie… pe mă-sa de bandit! strigă Toderici, schimonosindu-se la faţă. Paliu Inochentie!

  — Lipsă!

  — Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?

  — Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, ‘cea că el e ostenit de la sapă, ‘cea că ce, l-a câştigat statul la belciuge?

  — Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-şi carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste… pe mă-sa de Inochentie… Dar când te cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului… Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele.

  — Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, zise acelaşi glas. „Îi convine lu’ domnu Toderici, că are leafă”, aşa zicea.

  — O să ia şi el leafă… pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăşi Toderici cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să stea acolo şi are să primească leafă.

  Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. Învăţătorul făcea acest lucru ca şi când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat.

  — Pielelungă Ilie! continuă el.

  — Lipsă!

  — Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă.

  — A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a vrut să se scoale. Când l-am îţânat să se scoale, a dat cu picioru în mine…

  — Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai… ştie el unde! Palici! Polin!

  — Lipsă!

  — Prisăcaru Vasile!

  — Prezent!

  — Raţă Ion!

  — Lipsă!

  — Raneti Vasile!

  — Prezent!

  — Rădoi Marin!

  — Lipsă!

  — Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se peste curtea şcolii la o casă mică, aşezată chiar în faţa şcolii.

  — Dom’le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu ştiu multe! se auzi un glas de peste drum.

  — Să-ţi fie ruşine! strigă Toderici, ars, ieşind din faţa coloanei de premilitari şi înaintând spre poarta şcolii. Să-ţi fie ruşine, nea Rădoi, că te găseşti dumneata mai cu moţ şi nu-ţi trimiţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un ordin… Am instrucţiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata şi are să se libereze la sfântu aşteaptă…

  Toderici înainta spre poartă şi striga cu o mână ridicată în sus cu care