tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină spre poarta de la drum.

  — O să ştie el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învăţătorului. Eu am făcut un război şi nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai iţari şi cămaşă de tort…

  — Că când am să-ţi fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata seama pe ce lume trăieşti! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.

  Toderici era străin de sat, era muntean, şi când venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor.

  — Las’ că ştim noi că eşti dăştept, zise omul din drum, aruncând o privire mocnită spre curtea şcolii.

  Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi continuă apelul.

  — Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, şi acum ai fi umblat în iţari! strigă omul din drum, fără teamă.

  Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios:

  — Ristea Gheorghe!

  — Lipsă!

  — Împuşcatu Florea! strigă comandantul şi mai furios.

  — Prezent! răspunse un glas din toţi bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învăţător.

  — State Ilie!

  — Prezent!

  — Stanciu Stoian!

  — Lipsă!

  Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învăţătorul trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:

  — Tudor Marin! strigă el.

  — Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.

  — Terci Mitică!

  — Lipsă!

  — Teculescu Ion!

  — Lipsă!

  — Tărbacă Anghel!

  — Lipsă!

  — Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.

  — Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.

  — Mai tare! scrâşni învăţătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!

  — Lipsă!

  — Ungureanu Gheorghe!

  — Lipsă!

  — O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la instrucţie. Vanghele Costică… Vasilescu Avram.

  Gheorghe Toderici îşi vârî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda:

  — Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş!

  Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse capul dând tonul:

  — Vesel, timpul primăverii… Companie, cu cântec înainte, maaarş!…

  Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga:

  — Una, două!

  Vesel, timpul primăverii Vesel sunt şi eu!

  — Una, două!

  Căci vara care a trecut Multe mândre-am mai avut Nu le pot uita!

  — Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa?

  Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă.

  — Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse lemnul la loc pe umăr şi încercă să ţină pasul.

  La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.

  — Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap…

  Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace” pe o distanţă atât de mare.

  Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să „toace” din gură, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.

  — Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră.

  Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, câţiva flăcăi săriră şi desfăcură mâna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse.

  Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi