Paul Niculescu-Mizil5

Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre magnații stalinismului național, un ideolog marxist-leninist convins că socialismul de tip leninist este superior societății democratic-capitaliste pe care a detestat-o până în ultima clipă. Asemenea altori demnitari comuniști, gen Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Ion Stănescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patimă în favoarea regimului pe care l-a servit cu devotament nemărginit. Un regim pe care președintele Traian Băsescu l-a definit, în istoricul discurs din 18 decembrie 2006 devenit act oficial al statului român, drept ilegitim și criminal.

Născut într-o familie cu înclinații socialiste, Mizil a intrat de tânăr în PCR, unde a făcut carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul secțiilor îndrumate de satrapul ideologic Leonte Răutu (a se vedea volumul despre acesta, Perfectul acrobat, semnat de mine și de Cristian Vasile și apărut recent la Editura Humanitas). Mizil a ajuns rapid prorector, apoi rector al școlii de partid „Ştefan Gheorghiu“, poziție în care a colaborat cu alți corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o broșură în ajutorul celor care erau constrânși să studieze producțiile teoretice ale „părintelui popoarelor“. A fost, împreună cu Chișinevschi, Răutu, Ofelia Manole, Pavel Țugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar câteva nume proeminente din așa-zisul front ideologic), un propagator necondiționat al minciunilor oficiale. A condus nenumărate prelucrări în anii ’50, a jucat un rol-cheie în vânătorile de vrăjitoare din perioada 1958–1960. 

Ca șef al secției de propagandă a CC al PMR, a fost unul dintre artizanii cultului lui Gheorghiu-Dej. În perioada ’63–’64, a participat la redactarea materialelor care au dus la Declarația din aprilie 1964, considerată de istoriografia național-stalinistă drept un fel de act constitutiv al unei noi Românii, emancipată de sub tutela imperialistă a Kremlinului. În fapt, era vorba despre tentativa unui grup neostalinist, ostil reformelor interne, de a se sustrage controlului Moscovei. Nici Dej, nici Ceaușescu nu aveau intenția de a renunța în vreun fel la monopolul absolut al puterii.

Imediat după moartea lui Dej, în martie 1965, Mizil devenea secretar al CC însărcinat cu ideologia și cu problemele mișcării comuniste. La Congresul al IX-lea (iulie 1965) era ales membru al Comitetului Executiv și, puțin mai târziu, devenea membru al Prezidiului Permanent, instanță supremă a aparatului comunist. A fost unul dintre membrii cei mai influenți a ceea ce am numit, în cartea mea Stalinism pentru eternitate (Polirom, Iași, 2005), grupul aparatului de partid, deci echipa pe care s-a bizuit Ceaușescu în acapararea totală a puterii și impunerea propriei viziuni național-staliniste despre economie, politică, sănătate și cultură. O viziune fals-liberalizantă, în fapt un efort de a construi mitul unității „indestructibile“ dintre partid, națiune și conducător.

Ca parte a jocului rotației cadrelor (o tactică favorită a cuplului Ceaușescu), Mizil a fost mutat din aparatul de partid în cel guvernamental, unde a fost pe rând ministru al Învățământului, al Finanțelor și, în cele din urmă, președintele Centrocoop. A rămas până în ultima oră a dictaturii totalitare membru al CPEx. Deși menținut de amicul său Ion Iliescu în noua conducere a țării după prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989, presiunile societății civile au dus la eliminarea sa și apoi la arestarea și judecarea ca membru al lotului CPEx. A publicat câteva cărți de amintiri despre presupusa sa luptă împotriva „cominternismului“, încercând să demonstreze teza independenței politicii externe românești în perioada Ceaușescu.

Nu neg că au existat momente de afirmare a autonomiei PCR, dar acestea nu s-au tradus niciodată în înmuierea opresiunii interne. Ba chiar dimpotrivă, dacă ne gândim la represiunile împotriva greviștilor din Valea Jiului și membrilor Mișcării Goma (1977). Ca membru plin al CPEx, Mizil a aprobat toate măsurile punitive propuse de Ceaușescu, inclusiv împotriva revoltaților anticomuniști de la Brașov, și utilizarea forței împotriva revoluționarilor în decembrie 1989. Relațiile dintre Mizil și Ceaușescu au fost marcate de un episod tragic legat de intervenția Elenei Ceaușescu în relația dintre Nicu (fiul cel mic al cuplului prezidențial) și Donca Mizil, fiica lui Paul și a Lidiei Niculescu-Mizil (sora lui Serghei, deci mătușa Oanei). Donca a fost nevoită să suporte o întrerupere de sarcină într-o lună avansată. Nu știu ca Mizil să fi discutat vreodată ruptura impusă de familia Ceaușescu între Nicu și Donca. Loialitatea sa față de partid întrecea considerentele de ordin personal.

În ultimii ani ai vieții, Mizil s-a consacrat rescrierii istoriei în sensul susținut de diverșii nostalgici ai ceaușismului: Vadim Tudor, Păunescu, Cristoiu. A atacat cu furie Raportul Final al Comisiei Prezidențiale, iar despre mine nu a avut decât cuvinte insultătoare. M-a acuzat că sunt un fel de „trădător“, că urmărim (noi, membrii Comisiei) vendete politice. Lucruri similare a proferat și Ion Iliescu, probând că, dincolo de sinuozitățile unor biografii mereu retușate, cei doi foști ideologi ai PCR au rămas ostaticii formei mentale bolșevice.

Maximum ce se poate spune este că Niculescu-Mizil a fost mai puțin primitiv și mai puțin dogmatic decât alți membri ai echipei diriguitoare. Se poate adăuga, pentru a fi drepți, că a jucat un rol important în inițiativele autonomiste ale PCR în cadrul mișcării comuniste mondiale. Dar nu a fost un revizionist marxist și cu atât mai puțin un promotor al liberalizării interne. A tolerat în anturajul său și persoane mai puțin încuiate, știa să glumească, era deci mai puțin macabru decât alți comisari ideologici. Dincolo însă de surâsul benign, se ascundea militantul neîndurător, inchizitorul devotat până la capăt cauzei. Înțepenit în obsesiile sale veștejite, Paul Niculescu-Mizil nu a ajuns să scrie vreodată despre vreun adversar politic