mai puţin buni, nu putuseră să creadă că evenimentele vor lua o întorsătură atât de umilitoare. Cu toţii speraseră că vor fi luate, dacă nu făţiş, cel puţin în taină, măsurile necesare pentru ca insolenta incursiune a trupelor franceze să marcheze o cotitură în istoria Germaniei. În rândurile noastre se numărau şi mulţi germani care aveau cel puţin încredere în armata Ruhrului. Şi această convingere era atât de profundă încât a avut o influenţă dominantă asupra actelor şi în special asupra educaţiei date nenumăraţilor tineri.

Dar când frontul unic s-a prăbuşit în mod ruşinos, când, după sacrificarea atâtor miliarde în argint şi atâtor mii de tineri germani care avuseseră naivitatea de a lua în serios promisiunile şefilor Reichului, a fost semnată o capitulare ruşinoasă şi zdrobitoare, atunci indignarea provocată de această trădare a bietului nostru popor a izbucnit ca o flacără. În milioane de capete s-a format subit convingerea netă şi clară că numai o transformare radicală care ar face tabula rasă din sistemul politic actual ar putea salva Germania.

Niciodată momentul pentru o astfel de soluţie nu a fost mai propice, niciodată nu o ceruse mai imperios decât acum: pe de o parte, trădarea patriei se dezvăluia în întregime cu o francheţe neruşinată; pe de alta, condiţiile economice impuse poporului îl condamnau să moară încet de foame. Din moment ce statul însuşi călca în picioare toate preceptele de loialitate şi de credinţă, din moment ce el lua în bătaie de joc drepturile cetăţenilor, escrocând de la milioane din cei mai buni cetăţeni ai săi preţul sacrificiului şi furând de la alte milioane ultimul lor bănuţ, el nu mai avea dreptul să aştepte de la supuşii lui altceva decât ură. Şi această ură faţă de geniile rele ale poporului şi ale patriei vroia să găsească, indiferent cum, un mijloc de a se elibera. Sunt îndreptăţit să amintesc aici încheierea ultimei declaraţii pe care am făcut-o în timpul marelui proces din primăvara lui 1924:

“Judecătorii acestui stat pot să ne condamne liniştiţi pentru ceea ce am făcut; nu înseamnă că într-o zi istoria, această zeiţă care personifică un adevăr superior şi un drept mai înalt nu le va rupe zâmbind sentinţa în bucăţi şi nu ne va ierta toate greşelile pe care se pretinde că trebuie să le ispăşim”.

Dar ea va cita în faţa tribunalului şi pe aceia care, având astăzi puterea, calcă în picioare dreptul şi legea, condamnă poporul nostru la un sfârşit mizerabil şi care, în mijlocul nenorocirilor patriei, şi-au pus interesele egoiste deasupra existenţei comunităţi.

Nu voi descrie aici evenimentele care au precedat şi determinat ziua de 8 noiembrie 1923. Nu o voi face pentru că nu m-aş angaja la nimic folositor pentru viitor şi mai ales pentru că nu există nici un interes să redeschidem rănile care astăzi par abia cicatrizate; în afară de aceasta, este inutil să acuzi nişte oameni care poate, în fundul sufletului lor, nutresc tot atâta dragoste faţă de popor ca mine însumi şi a căror greşeală a constat în faptul că nu au urmat aceeaşi cale ca mine sau n-au ştiut s-o urmeze.

Faţa de marile nenorociri care lovesc patria noastră şi pe care le îndurăm cu toţii laolaltă, nu aş vrea nici să-i rănesc astăzi şi să-i învrăjbesc pe cei care într-o zi vor trebui să formeze frontul unic al germanilor funciarmente credincioşi ţării lor, împotriva frontului comun al duşmanilor poporului nostru. Căci ştiu că va veni vremea când chiar şi aceia care, odinioară, ne erau ostili, îşi vor aminti cu respect de oamenii care, din dragoste pentru poporul lor german, s-au angajat pe drumul dureros care duce la moarte.

Pe cei optsprezece eroi cărora le-am dedicat primul volum al acestei lucrări vreau, la sfârşitul celui de-al doilea, să-i dau ca exemplu partizanilor şi susţinătorilor doctrinei noastre ca pe nişte eroi care s-au sacrificat pentru noi toţi, pe deplin conştienţi. Trebuie ca ei să nu înceteze să le reamintească celor slabi şi celor al căror curaj şovăie că trebuie să-şi îndeplinească datoria, acea datorie de care ei înşişi s-au achitat cu deplină credinţa şi până la cele din urmă consecinţe. Şi vreau să-l situez printre ei, ca pe unul din cei mai buni, pe omul care şi-a dedicat viaţa deşteptării poporului său, a poporului nostru, prin poezie, prin gândire şi, în sfârşit, prin acţiune: Dietrich Eckart.

 

ÎNCHEIERE

 

La 9 noiembrie 1923, în al patrulea an al existenţei sale, Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist a fost dizolvat şi interzis în toată ţara. Astăzi, în noiembrie 1926, îl regăsim bucurându-se de libertate deplină în întregul Reich, mai puternic şi mai temeinic organizat ca oricând.

Toate persecuţiile îndreptate împotriva partidului şi a şefilor săi, toate imputările calomnioase al căror obiect a fost n-au avut nici o putere împotriva lui. Graţie justeţii ideilor sale, purităţii intenţiilor lui, spiritului de sacrificiu al partizanilor săi, el a ieşit din toate încercările mai puternic ca oricând.

Dacă, în mijlocul corupţiei parlamentarismului actual, acest partid îşi dă tot mai bine seama de raţiunile profunde ale luptei pe care o duce, dacă simte că el constituie personificarea curată a valorii rasei şi a individului şi se organizează în consecinţă, el trebuie, cu o rigoare cvasi-matematică, să obţină într-o zi victoria. Tot astfel Germania trebuie neapărat să-şi redobândească poziţia care îi revine pe acest pământ, dacă este guvernată şi organizată după aceleaşi principii.

Un stat care, într-o epocă a contaminării raselor, veghează posesiv la conservarea celor mai bune elemente ale sale, trebuie să devină într-o zi stăpânul pământului.

Partizanii noştri să nu uite niciodată acest lucru, dacă într-o zi de nelinişti vor ajunge să cântărească şansele de succes şi măreţia sacrificiilor pe care partidul le cere de la ei.