Dar, pentru a declanşa grevă, era fireşte nevoie de marxişti, pentru că în special muncitorii trebuiau să facă grevă. Era aşadar necesar ca şi muncitorii să fie introduşi în frontul unic format de toţi ceilalţi germani (pentru un om de stat burghez, muncitor şi marxist sunt termeni echivalenţi). Trebuia să fi văzut cum străluceau ochii reprezentanţilor acestor partide politice, ieşiţi din mucegaiul burghez când au auzit acest cuvânt de ordine genial! Era în acelaşi timp naţional şi genial. În sfârşit găsiseră ceea ce căutau în sinea lor de atâta vreme! Dl. Cuno azvârlise un pod peste prăpastia care ne separă de marxism şi atunci şarlatanul internaţional a putut, dându-se drept un copil al “vechii Germanii” şi pronunţând fraze patriotice mari, întinde o mina sinceră internaţionaliştilor, trădători ai patriei lor. Iar aceştia s-au grăbit să se învoiască. Căci, dacă Cuno avea nevoie de conducători marxişti pentru a-şi constitui “frontul unic”, aceştia aveau nevoie de banii lui Cuno. Cele două părţi socoteau aşadar că această alianţă este în folosul lor. Cuno şi-a dobândit frontul său unic format din flecari naţionali şi din escroci antinaţionali, iar impostorii internaţionali, subvenţionaţi de stat, s-au putut consacra nobilei lor misiuni, adică dezorganizarea economiei naţionale, şi de astă dată pe cheltuiala statului. Salvarea naţiunii prin subvenţionarea unei greve generale era o idee demnă de nemurire; era, în orice caz, unul din acele cuvinte de ordine la care derbedeul cel mai indiferent răspundea cu cel mai mare entuziasm!

Se ştie bine, în general, că un popor nu redevine liber numai prin rugăciuni. Dar o experienţă istorică trebuie să mai dovedească şi faptul că tot atât de imposibil este să i se redea libertatea încurajând lenea. Dacă, în momentul acela, dl Cuno, în loc să provoace o grevă generală subvenţionată şi să întemeieze pe ea “frontul unic”, i-ar fi cerut fiecărui german măcar două ore de muncă suplimentară, farsa acelui “front unic” s-ar fi sfârşit de la sine încă din a treia zi. Popoarele nu se eliberează prin trândăvie, ci prin sacrificiu.

De altfel această pretinsă rezistenţă pasivă nu a durat mult. Trebuia să nu ai nici cea mai vagă idee despre război ca să-ţi închipui că armatele de ocupaţie ar putea fi intimidate şi determinate să dea înapoi cu mijloace atât de ridicole. Pentru a obţine acest rezultat, ar fi trebuit angajată o acţiune ale cărei cheltuieli s-ar fi ridicat la miliarde şi care ar fi zdruncinat până în temelii moneda naţională.

Bineînţeles, francezii s-au putut instala ca la ei acasă în bazinul Ruhrului, de îndată ce au văzut de ce mijloace ne foloseam pentru a organiza rezistenţa. Ei învăţaseră la şcoala noastră care erau procedeele cele mai eficace pentru a pune la respect o populaţie civilă recalcitrantă, când atitudinea ei constituie un pericol serios pentru autorităţile care au procedat la ocupare. Cu doi ani în urmă noi împrăştiaserăm cât ai bate din palme cetele de franctirori belgieni şi făcuserăm populaţia civilă să înţeleagă clar gravitatea situaţiei, atunci când activitatea lor expusese armatele germane la pericole reale. Dacă rezistenţa pasivă din Ruhr ar fi prezentat într-adevăr vreun pericol pentru Franţa, în mai puţin de opt zile şi cu o uşurinţă derizorie trupele de ocupaţie ar fi pus capăt în mod sângeros acestor tulburări puerile. Căci mereu trebuie să ne întoarcem la vorba dinainte: ce vom face dacă rezistenţa pasivă sfârşeşte prin a călca într-adevăr adversarul pe nervi şi dacă atunci el începe să o combată prin forţă şi vărsare de sânge? În cazul acesta suntem hotărâţi să continuăm rezistenţa? Dacă da, trebuie să ne aşteptăm să îndurăm vrând-nevrând persecuţiile cele mai grele şi mai sângeroase. Dar atunci suntem în acelaşi punct ca şi în cazul unei rezistenţe active: trebuie să luptăm. Ca urmare, rezistenţa zisă pasivă nu are sens decât împreună cu hotărârea latentă de a o continua, la nevoie, printr-o luptă deschisă sau printr-un război de gherilă. La modul general, o asemenea luptă necesită convingerea că succesul este posibil. De îndată ce un oraş de garnizoană, asediat şi hărţuit de inamic trebuie să renunţe la orice speranţă de a fi eliberat, el se predă singur, mai ales atunci când apărătorii sunt seduşi de perspectiva de a rămâne în viaţă, în loc să aibă certitudinea morţii. Răpiţi-i complet garnizoanei unei fortăreţe încercuite încrederea că va fi eliberată şi capacităţile ei de rezistenţă dispar dintr-odată.

De aceea o rezistenţă pasivă în Ruhr, atunci când erau examinate ultimele consecinţe pe care putea şi trebuia să le aibă pentru a reuşi cu adevărat, nu avea sens decât dacă în spatele ei era organizată o apărare activă. Şi atunci din poporul nostru s-ar putea scoate resurse nesfârşite. Dacă fiecare din locuitorii Westfaliei ar fi ştiut că Germania neocupată a pus pe picioare o armată puternică de optzeci sau o sută de divizii, francezii ar fi stat pe ghimpi. Oamenii curajoşi sunt mai înclinaţi spre un sacrificiu cu perspectiva succesului decât spre o acţiune evident inutilă.

Acestea au fost consideraţiile care ne-au determinat pe noi, naţional-socialiştii, să luăm hotărât poziţie împotriva unui cuvânt de ordine care se pretindea patriotic. Ceea ce am şi făcut. În lunile care au urmat, n-au lipsit atacurile din partea unor oameni al căror patriotism nu era decât prostie şi aparenţă şi care urlau cu lupii fiindcă vanitatea lor era măgulită, deoarece dintr-odată se puteau juca de-a patrioţii fără pericol. Am considerat acel front unic drept cea mai grotescă dintre manifestări şi evenimentele mi-au dat dreptate.

De îndată ce sindicatele şi-au umplut încetul cu încetul casa cu subsidii vărsate de Cuno şi rezistenţa pasivă a ajuns în punctul în care trebuia să treacă de la o defensivă leneşă la o ofensivă veritabilă, hienele roşii au părăsit brusc turma oilor patriotice şi au redevenit ceea ce fuseseră întotdeauna. Dl. Cuno s-a întors la vasele sale fără surle şi trâmbiţe; Germania se îmbogăţise cu o nouă experienţă şi sărăcise cu o mare speranţă.

Până la sfârşitul verii, mulţi ofiţeri, şi cu siguranţă nu din cei